sâmbătă, 6 iulie 2013

Weekend la Poieni Strâmbu, în Munţii Poiana Ruscă


Tot ce ştiam despre Poieni Strâmbu înainte să ajung în acest loc era că aici se găseşte o tabără de vară pentru copii. Cam atât, şi, sincer, nu aveam aşteptări prea mari, mai ales că citisem un articol în care se spunea că totul este lăsat de izbelişte, dar mi-am zis că o ieşire la aer, în natură, nu strică niciodată. Astfel încât iată-mă pe drum, cu o carte bună în rucsac şi cu gândul să-mi petrec timpul citind întinsă pe iarbă sub cerul albastru.
Odată ajunsă în tabără realitatea a infirmat ipoteza mea. Am găsit tabăra în condiţii bune, 54 de locuri de cazare împărţite în camere de căte 2, 3, 4, 6 sau 8 paturi. Camerele sunt curate şi în fiecare dintre cele două corpuri de clădiri se găsesc grupuri sanitare cu duşuri. Se află aici şi un teren de fotbal sintetic cu nocturnă. Tariful pentru cazare este 32 ron pe noapte, iar cazarea cu trei mese incluse ajunge la 66 ron. În perioada vacanţei de vară gradul de ocupare este 100%. Chiar prin spatele taberei curge râul Valea Mare, cel care, împreună cu afluentul său, Şasa, va forma Bega Poieni, acesta la rândul său, împreună cu Bega Luncanilor, în dreptul localităţii Curtea vor forma Bega.

râul Valea Mare

În urmă cu peste o sută de ani, pe când acest teritoriu se afla sub dominaţie austro-ungară, aici era o zonă de exploatare a lemnului, de altfel, tabăra este amplasată pe locul în care se aflau clădirile administraţiei de atunci, una dintre cabane datează chiar din acea perioadă.
După ce ne-am instalat în camere, a sosit timpul pentru explorarea zonei. Cum eu nu cunoşteam deloc împrejurimile, m-am lăsat în totalitate ghidată de membri Clubului Bănăţean de Turism, cei care au avut o contribuţie importantă în amenajarea şi valorificarea traseelor turistice.
Am plecat din tabără în grup compact spre Cascada Şopot. Pe marginea drumului forestier pe care l-am parcurs urmărind semnul crucea roşie se găseau frăguţe numai bune de mîncat. Acest drum era vechiul traseu al Mocăniţei ce mergea de la Margina până la Lunca Largă. După aproximativ 2 km, am abandonat crucea roşie şi am intrat în pădure pe malul stâng al râului Şopot, urmând punctul albastru ce ne ducea spre cascadă. Am trecut pe celălat mal al râului pe un podeţ făurit din trunchiuri de copaci, supranumit şi Puntea Vie deoarece în primii trei ani după amenajare continua să înverzească. Traseul prin pădure era presărat în câteva locuri cu trunchiuri de arbori prăvăliţi de-a curmezişul potecii, fiind nevoiţi să trecem pe sub, deasupra, sau chiar să ne strecurăm printre ei. Nu am avut mult de mers, în apropiere ne aştepta Cascada Şopot, vijelioasă, neobosită.

Puntea Vie


Cascada Şopot

Cascada arată diferit în funcţie de debitul de apă, de anotimp, ploios sau secetos, dar şi din cauza trunchiurilor căzute care se adună în partea ei superioară şi blochează trecerea apei.
Pentru câteva minute am fost hipnotizaţă de căderea de apă a cascadei pe care am imortalizat-o prin intermediul aparatelor de fotografiat, oprindu-i tumultul cu fiecare click. Am admirat această minune pe care natura a creat-o, balansul perfect între luciul apei coborând vijelios şi zgomotos în care se reflectau razele luminoase ale soarelui şi liniştea, întunericul şi misterul pădurii.
Valea râului Şopot era folosită în urmă cu decenii pentru transportul buştenilor. Era construit pe malurile lui un jgheab din lemn căptuşit cu muşchi, iar forţa apei purta buştenii la vale.
Am lăsat în urma noastră cascada cu ale ei ape rebele şi ne-am întors la drumul forestier şi la crucea roşie. Am mers doar vreo căteva sute de metri, pe malul râului Valea Mare, pe care a trebuit la un moment dat să-l traversăm. Podeţul, supranumit şi Puntea Moartă, era decedat de-a binelea, aflăndu-se prăbuşit cu un capăt în apă. A trecut fiecare cum a putut, unii s-au descălţat şi au trecut prin apă în picioarele goale, printre aceştia m-am aflat şi eu, alţii au căutat pietre şi crengi pe care au călcat străduindu-se să nu alunece în apă. Mai mulţi băieţi din grup au încercat să repună podul pe locul lui şi, cu mari eforturi, au şi reuşit, dar bucuria n-a durat decât câteva secunde deoarece una dintre bârnele ce a stat prea mult timp în apă a cedat, lemnul fiind putred.

Se încearcă reaşezarea podeţului

De aici am fost nevoiţi să urcăm o pantă, urmând indicatorul punct roşu înconjurat încă o dată cu roşu, deoarece traseul este sub forma de circuit. La jumătatea pantei se poate urma punctul galben ce duce spre Bârlogul Hoţilor, un loc destul de bine ascuns. Noi am continuat să urcăm panta şi am ajuns la decovil, unde pe vremuri exista o cale ferată unde vagoanele cu buşteni erau trase de cai. Această cale trecea şi prin câteva tuneluri, doar unul dintre ele l-am găsit intact, următorul era prăbuşit în totalitate. Locul este cunoscut sub denumirea La Tunele. Lemnul transportat în acele vagoane, aranjat apoi în bocşe în care avea loc o ardere mocnită cu puţin oxigen, se transforma în mangal, era colectat în şubere şi de acolo pleca peste munţi la Combinatul de la Hunedoara.

La Tunele

Am mai urcat puţin până am ajuns pe o creastă, într-o poiană unde ne-am întins pe iarbă, la soare sau la umbră, după preferinţe. Aici am întâlnit doi copii, Moise (9 ani) si Crina (11 ani), doi dintre cei 9 copii ai familiei Avramoni din satul Poieni. Ei se aflau acolo cu treabă, păzeau vacile; vin aici de dimineaţă iar seara se întorc în sat. Tatăl lor, Pavel, este un foarte bun cunoscător al zonei şi, împreună cu fiul cel mare, Remus, au ajutat la semnalizarea traseelor turistice.
Undeva, pe una dintre crestele ce se zăreau în depărtare se află ruinele fostului castel al stăpânilor acelor locuri din timpul imperiului austro-ungar. Însă vegetaţia a cresut peste ele ascunzându-le, se pare că nimeni nu mai ştie cu exactitate unde se ascund. Mi-ar plăcea tare mult ca într-o viitoare vizită aici să încercăm să găsim ruinele acelui castel.
Am pornit din nou la drum şi, la un moment dat, ne-am abătut puţin de la traseu pentru a ajunge la Bordul Curpenului, un punct de belvedere unde se află nişte stânci în faţa cărora se deschide un hău de 200 m.

Bordul Curpenului


Am revenit pe circuit şi ne-am îndreptat spre creasta La Telefon. Aici se află o livadă unde am făcut un nou popas iar unii au făcut plinul cu cireşe. Interesant că în zona Poieni Strâmbu nu există semnal gsm. Sunt extrem de puţine locurile în care există semnal, unul dintre acestea se află în punctul cel mai înalt de pe acestă creastă, semnalizat cu o bucată de lemn înfiptă în pământ. Toţi cei care au dorit să vorbească la telefon au fugit acolo. Oricum locul acela se afla în mijlocul unui câmp de garofiţe în care lăcustele şi fluturii erau la ei acasă şi oferea o privelişte minunată asupra împrejurimilor.
De aici traseul coboară direct spre tabără, dar, nefiind umblat, vegetaţia a crescut şi ne-am făcut cu greu loc printre ferigi, arbuşti şi alte plante ce ne împiedicau înaintarea, însă care, uneori, ne ajutau pentru că ne puteam agăţa cu măinile de ele pentru a ne opri din alunecare. La un momentat pe jos am zărit ceva ce m-a întristat foarte tare, un picior de căprioară.
După întoarcerea în tabără, unii au mers în camere pentru odihnă, cei care au optat pentru cazare în corturi le-au instalat, alţii au pregătit lemne pentru grătar. Deoarece soarele era încă pe cer şi mai avea să rămână acolo pentru ceva vreme m-am hotărât să mai trag o fugă, de una singură, până la Cascada Şopot, distanţa nefiind prea mare - se ajunge până acolo în maxim 45 de minute. Am zăbovit lângă cascadă ceva vreme tolănită pe pătură, doar eu, pădurea, cascada şi o carte. Pentru toate celelalte există cardurile :)

Cascada Şopot

La întoarcerea în tabără distracţia era în toi, unii făceau grătar, alţii se străduiau să-şi păstreze echilibrul mergând pe sârmă, alţii jucau fotbal. Acestora m-am alăturat şi eu, reuşind să mă aleg cu o febră musculară de toată frumuseţea.
Pe final de zi ne-am adunat cu toţii în jurul focului de tabără, care, după multe insistenţe, strădanii şi rugăminţi a consimţit totuşi să se aprindă. Apoi am plecat cu toţii la culcare, a doua zi urma să vizităm satul Bătrâna, această vizită făcând subiectul unui alt articol pe care îl puteţi citi aici.

Focul de tabără

8 comentarii:

  1. Ce colt de natura incantator !!!1 Abia astept sa citesc si despre satul Batrana, mai ales ca nu am auzit de aceste locuri :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. De-a dreptul încântător şi mă bucur nespus că am avut ocazia să-l descopăr.

      Ștergere
  2. Mircea Tufareanu7 iulie 2013, 12:06

    asa cum ne-ai obisnuit o descriere completa si plina de informatii...felicitari...daca mai apuc pensia ma apuc de vizitat Romania dupa blogul tau

    RăspundețiȘtergere
  3. România frumoasă! Avem şi noi cu ce ne lăuda!

    RăspundețiȘtergere
  4. buna
    am si eu o intrebare
    cand am fost mai mic am fost in cantonament de 2 ori cu echipa la Poieni Stramabu, as vrea sa merg un weekend cu prietenii si nu stiu exact cum sa procedez pt cazare. trebuie sa fac undeva o rezervare sau pur si simplu pot sa merg in tabara sa platesc acolo? ms anticipat

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Rezervările se fac la Direcţia Judeţeană pentru Sport şi Tineret Timiş
      Adresa:
      P-ta I. Huniade nr.3
      300029, Timisoara
      Timis, Romania
      tel: 0256.490.469
      fax: 0256.490.469
      djst.timis@anst.gov.ro

      Ștergere