Anul 2013 în cuvinte şi imagini

Nu ştiu dacă 2013 a fost CEL mai bun an dintre toţi cei pe care i-am avut până acum, însă, cu siguranţă a fost unul dintre cei mai buni. Am văzut locuri idilice, am cunoscut oameni frumoşi, speciali cu care am legat prietenii, am revăzut prieteni dragi. Am crescut.

2013 a debutat cu o premieră, am fost la schi pentru prima dată în viaţa mea şi, culmea, mi-a şi plăcut. Aici puteţi citi despre cele trei zile petrcute pe pârtie la Ski Vidra Transalpina.

Iubitorii de călătorii de la Ghiduri Turistice mi-au dat ocazia să îmi pot dezvălui pasiunea pentru Elveţia în cadrul primei ediţii a Poveştilor de pe Mapamond. O iniţiativă lăudabilă care dă posibilitatea celor care călătoresc să împărtăşească din experienţele lor, iar publicului să "călătorească" prin intermediul acestor poveşti.

Am avut privilegiul, în acest an, de a cunoşte un grup de oameni minunaţi şi de a mă alătura lor. Clubul Bănăţean de Turism m-a primit cu braţele deschise şi mi-a redeşteptat plăcerea hoinărelilor montane. Am început cu Munţii Ţarcu, am continuat cu Muntele Mic, apoi am fost invitată să iau parte la realizarea unor frumoase proiecte de scoatere la lumină a unor zone insuficient cunoscute şi exploatate şi de a le reintroduce în circuitul turistic. Astfel, am petrecut trei weekend-uri la Poieni Strâmbu, am colindat pe cărări de munte, am admirat peisaje încântătoare, m-am încărcat cu linişte şi am descoperit un colţ uitat de lume, satul Bătrâna.

Cel mai aşteptat eveniment al anului 2013 a fost cu certitudine vacanţa petrecută în Scandinavia, într-un circuit de 16 zile, trăite la intensitate maximă. A fost o experienţă inedită, am văzut locuri unice şi am petrecut momente ce vor rămâne adânc întipărire în amintiri şi în suflet. Am rămas profund marcată de această vacanţă încât nici până acum nu am fost în stare să scriu despre ea, dar îmi fac o promisiune pentru 2014 că mă voi strădui să-mi limpezesc gândurile şi sentimentele şi să pun "pe foaie" experienţa scandinavă.

Ultima ieşire a anului a fost pe tărâm britanic unde m-am reîntâlnit cu prietena mea dragă, Cami. Cu ea am făcut o scurtă incursiune în Scoţia, la Glasgow şi am descoperit la pas Lancaster, un oraş poate mai puţin cunoscut dar bogat în obiective turistice. Ultimele zile ale acestei vacanţe le-am petrecut la Londra unde câteva dintre dorinţele aflate într-un wish-list imaginar au devenit realitate: să admir Londra de sus, să vizitez Stonehenge şi Bath, şi să savurez spectacolul meu preferat – Fantoma de la Operă.

Cel mai frumos cadou de Sărbători mi l-au făcut cei de la Asociaţia LookInside, cei care mi-au dat posibilitatea să fiu ajutorul lui Moş Crăciun şi să pot îndeplini visele a doi copilaşi oferindu-le darurile pe care şi le doreau.

În anul ce tocmai trece am avut parte de o schimbare majoră şi din punctul de vedere al dezvoltării interioare, am reuşit să îmi găsesc un oarecare echilibru interior, pe care îl căutam de ceva vreme. Am realizat că drumul pe care merg este cel bun, acum am această certitudine, a dispărut teama care mă făcea să mă uit în spate sau în alte părţi şi să mă intreb: "Oare acesta este drumul meu?" Acuma ştiu că acesta este şi merg pe el cu paşi siguri chiar dacă drumul este lung şi sunt conştientă că mai am multe de învăţat şi multe obstacole de trecut, faptul de a ştii că merg în direcţia bună va face ca parcursul să fie mult mai uşor. Un uriaş Mulţumesc Asociaţiei Noua Acropolă care a avut o contribuţie importantă în acest sens.

Totuşi simt că am primit mai mult decât aş fi meritat, adică efortul depus de mine a avut un efect amplificat, ceea ce mă face să cred că într-adevăr acolo sus cineva mă iubeşte şi voi considera acest aspect ca pe un impuls; sunt hotărâtă ca anul viitor să dau mai mult din vâsle şi să nu mă las, doar aşa, dusă de ape şi admirând minunile din jur ce mi se oferă privirii.

Pentru anul 2014 îmi doresc să merg mai departe pe drumul cel bun, să mă menţin în echilibru, să continuu cresc. Dintre certitudinile anului viitor: implicarea într-un nou proiect iniţiat de Clubul Bănăţean de Turism, un circuit de 17 zile în Spania şi un sejur de 10 zile împreună cu puiul meu în Thassos. În rest, sunt deschisă la noi provocări.

Pentru a condimenta acest bilanţ, am ales să ilustrez anul 2013 prin intermediul a 12 imagini, câte una pentru fiecare ţară vizitată...

Ungaria

 

Polonia

Suedia

Norvegia

Danemarca

Germania

Cehia

Italia

Austria

România

Scoţia

Anglia

.

Prima călătorie în străinătate

Azi, 23 decembrie, se împlinesc exact treizeci de ani de când am făcut prima călătorie în străinătate. Chiar dacă a trecut atât de multă vreme de atunci, chiar dacă eram doar un copil cu mintea fragedă, totuşi, unele amintiri, unele imagini şi senzaţii sunt atât de clare, atât de vii, de reale.  E adevărat că altele s-au pierdut, au pierit în uitare, s-au şters definitiv din gândurile mele.

Pe vremea aceea puţini erau cei care aveau ocazia să plece din ţară. În general, spre est se mai putea merge, însă în vest, nu mulţi erau cei care reuşeau să ajungă. Nu ştiu exact pe ce criterii se aprobau ieşirile din ţară, cert este că dintre cei care solicitau vize pentru a merge în vest extrem de puţini erau cei care le şi primeau. Eu, însă, m-am numărat printre aceia.

Oricum, procedura era complicată şi îndelungată. Trebuia să aştepţi o veşnicie pănă primeai un răspuns. În primul rând trebuia să primeşti o chemare de la cineva din străinătate şi, dacă nu mă înşel, cred că acea persoană trebuia să fie rudă apropiată. Apoi depuneai actele şi aşteptai şi aşteptai şi trecea lună după lună, poate chiar un an, pănă obţineai, pe lângă viza de intrare în ţara unde vroiai să călătoreşti, şi aprobarea de a părăsi România.

Mătuşa mea, sora mamei, era stabilită în Italia, lângă Verona. Ne-a trimis chemare, mie şi bunicii, să mergem la ea în vizită. După o lungă aşteptare, au sosit şi vizele. Probabil autorităţile române s-au gândit că nu e nicio pierdere pentru ţară dacă un copil şi o bătrână căreia trebuiau să-i plătească pensia nu se mai întorceau.

Iată-ne pe tren, în drum spre Belgrad, unde am ajuns în jurul orei prânzului, într-o gară mică şi pustie, Dunav. De aici am luat un taxi pentru a ajunge la Gara Mare de unde aveam tren abia peste vreo opt ore spre Veneţia. Din păcate, am petrecut acele opt ore lungi în gară, bunica mea nefiind o mare amatoare de călătorii. Chiar şi acum, de fiecare dată când plec undeva mă tot întreabă de ce naiba cheltui atâţia bani pe călătorii. De multe ori m-am gândit cum de a acceptat de fapt să facă acel drum până în Italia, pentru că a fost tare speriată şi agitată pe durata întregii călătorii.

Nici eu nu eram chiar personificarea calmului, eram tare nerăbdătore să ajung şi curioasă cum o fi acea ţară minunată despre care auzisem că ar fi un fel de paradis. În România, se ştie bine, în acea perioadă totul era restricţionat, porţionat, limitat. Alimentările erau aproape pustii, pe rafturi lungi şi interminabile se aflau doar câteva sortimente. Nu exista diversitate, indiferent în ce magazin din ţară intrai, găseai aceaşi marfă. Zilnic se lua curentul pentru câteva ore, cică se făcea economie, dar nici când era curent, lumină prea multă nu exista. Noaptea pe străzi doar din loc în loc găseai căte un stâlp al cărui bec funcţiona. Produsele alimentare de bază le primeai cu porţia,  raţia lunară care ţi se cuvenea, nu mai mult. Nu existau panouri publicitare colorate sau luminoase.

Seara, când am plecat din Belgrad şi am văzut tot oraşul luminat pentru mine a fost o privelişte nemaiîntâlnită, însă habar nu aveam ce mă aştepta la destinaţie. După o noapte agitată, că doar cine putea să doarmă, am ajuns la Veneţia, unde trebuia să chimbăm trenul. Aici, în gară, am crezut că am nimerit într-un palat de cleştar. Vitrine mari de sticlă transparentă, pline cu ornamente din sticlă colorată de toate mărimile şi formele, îţi luau ochii cu strălucirea lor. Panouri inscripţionate, firme multicolore, suveniruri, o nebunie culori şi lumini, mi se părea totul fascinant. Am ieşit pe treptele din faţa gării unde apa clipocea iar din difuzoare se auzea muzică. O cu totul altă lume faţă de cea în care am trăit eu până atunci.

Am întrebat-o chiar azi pe bunica mea ce îşi mai aduce aminte despre gara din Veneţia. Mi-a spus că trenul spre Verona l-am luat de pe peronul 2. După aşa de multă vreme ea îşi mai aduce aminte de numărul peronului, într-atât de marcată a fost de acea călătorie.

La Verona în gară am fost aşteptate de neamuri şi mai departe am plecat cu maşina. Era deja seară, eu eram obosită, în jurul nostru se desfăşura un întreg spectcol de lumini pe care îl priveam atât de fascinată, se succedau de-a lungul drumului panouri colorate şi luminate, un spectacol de magie. Am trăit cu atâta intensitate acele momente încât chiar şi acum, când mă găndesc la acele clipe reuşesc să retrăiesc până şi senzaţiile pe care le-am simţit atunci.

Pe durata şederii noastre acolo experienţele au continuat. La televizor canale nenumărate, emisiuni vesele, reclame zgomotoase, cu totul diferit faţă de singurul canal pe care îl vedeai România, şi ăla emitea doar 2 ore pe zi. Magazine cu rafturi pline ochi cu marfă de toate felurile în ambalaje vesele ce-ţi luau ochii şi ce de jucării, ce de păpuşi, ce de bunătăţi. Îmi doream atât de multe, mai ales ceea ce vedeam în reclamele publicitare, dar mătuşa mea de fiecare dată îmi spunea că alea nu-s bune şi lua altceva. Atunci nu înţelegeam, acum o înţeleg.

Au urmat apoi plimbările, ieşirile, la Verona, de care m-am îndrăgostit imediat, la Lago di Garda, la Veneţia unde, atât îmi amintesc, că era un frig groaznic şi o ceaţă de s-a stricat şi aparatul foto.

Asta se întâmpla cu trei decenii în urmă. După aceea, am mai revenit în Italia de multe ori, în 1985, în 1990, în 1992, iar apoi, în ultimii ani tot mai des, au urmat şi alte ţări, alte destinaţii însă experienţa acelei prime călătorii în străinătate este unică şi inegalabilă.

Primul meu paşaport

Viza de intrare în Italia

Viza de ieşire din România, iar deasupra vizei se poate vedea ştampila din vama Vršac

London Top View

Anul acesta am fost binecuvântată cu o a doua vizită la Londra, şi, pentru că la prima întâlnire, în martie 2009, mi-am dedicat cele trei zile petrecute acolo în general vizitării celor mai cunoscute obiective turistice ale capitalei britanice, de data aceasta am decis, printre altele, să văd Londra de sus.

Îmi place să pot mângăia cu privirea formele oraşului, şoselele şi căile ferate şerpuitoare, pieţele - acele spaţii largi ce-şi fac loc între clădirile înghesuite împrejurul lor, îmi place să pot cuprinde dintr-o privire sufletul întregului oraş, iar Londra cu siguranţă nu duce lipsă de locuri care să-mi poată satisface această plăcere.

Cu ce altceva să încep dacă nu cu cea mai înaltă clădire din Europa, The Shard. Am luat metroul – Jubilee Line, şi am traversat oraşul până la staţia London Bridge. Imediat ce am coborât din metrou, indicatoarele mă îndrumau spre turn, de altfel nici nu apuci să ieşi din staţie fiindcă intrarea la The Shard se găseşte chiar înainte de ieşirea spre St Thomas Street.

The Shard a fost construit între anii 2009-2012 şi inaugurat la 1 februarie 2013, are 310 m înălţime şi 95 de etaje. Partea inferioară a turnului este ocupată de birouri. La etajele 31-33 se găsesc trei restaurante World-Class: Aqua London, Oblix şi Hutong, fiecare dintre acestea ocupând câte un nivel întreg. Etajele 34-52 sunt rezervate celor 202 camere şi apartamente de lux ale unui hotel de cinci stele aparţinând lanţului hotelier Shangri-La Hotels. Între etajele 53-65 se găsesc apartamente, deci, dacă sunteţi în căutarea unei locuinţe, ar putea fi şi asta o variantă.

Lăsând aceste amănunte la o parte să trecem la acea parte a turnului care mă interesa cel mai mult: The View From The Shard, locul din care, contra unei sume destul de mărişoare, orice turist poate admira Londra de la înălţimea de 244 m ce corespunde etajului 72. De aici, dacă vremea este bună beneficiezi de o vedere panoramică de 360º până la o distanţă de aproximativ 60 km.

Biletul de intrare costă 29,95 lire, iar în cazul rezervărilor pe net este cu 5 lire mai ieftin. Nu l-am achiziţionat de pe net pentru că nu am vrut să depind de o anumită oră însă este destul de riscant să mergi fără rezervare pentru că poţi avea surpriza să nu găseşti bilet. Eu am avut noroc, pentru ora la care am ajuns mai erau locuri disponibile, însă, m-am uitat pe program şi am văzut multe intervale de timp la care tichetele erau epuizate.

După ce mi-am uşurat portofelul cu aproape 30 de lire, am fost îndrumată de o domnişoară zâmbitoare spre lift, acolo unde alte feţe zâmbitoare m-au invitat să intru şi am pornit în mare viteză spre vârf. Nu exagerez deloc când spun în mare viteză deoarece numerele ce indicau etajele pe care le urcam se schimbau cu repeziciune, nici nu le puteam urmări, şi în câteva clipe am ajuns la etajul 68.

The View From The Shard se găseşte la nivelul etajelor 68-69 şi 72. Am început cu etajul 68 de unde am admirat oraşul ce se întindea la picioarele mele şi am făcut o grămadă de fotografii. Mă tot învârteam pe acolo, mai făceam o tură şi încă una şi tot aşa, n-aş mai fi plecat. Am urcat apoi şi la etajul 72 însă aici n-am zăbovit prea mult pentru că partea de deasupra era deschisă şi trăgea un ţug ...

Acum voi lăsa imaginile să vorbească. Nu postez multe fotografii, doar câteva, aşa, să vă incit interesul, să mergeţi să vedeţi minunea cu ochii voştri ...

 

 La coborâre, în lift, am avut o însoţitoare la fel de zâmbăreaţă şi amabilă ca toţi ceilalţi membri ai echipei The View, însă aceasta era şi tare vorbăreaţă şi până jos m-a descusut complet. Când i-am spus că sunt din Timişoara, România, m-a întrebat dacă oraşul meu e în Transilvania. De Dracula n-a întrebat. Mi s-a părut că s-a cam mirat când i-am spus că sunt la Londra pentru a doua oară şi doar ca turist.

Pentru că începea deja să se însereze, pentru că nu-mi puteam alunga din minte experienţa trăită în turn, pentru că nu mai aveam nimic programat pentru ziua respectivă, pentru că vroiam doar să mă bucur de o seară londoneză liniştită şi probabil pentru alte n motive, am pornit într-o plimbare uşoară pe malul Tamisei spre Tower Bridge, celebrul pod căruia multă lume îi spune London Bridge, acesta din urmă fiind de fapt alt pod.

Dacă tot eram în zonă, zic hai să urc, dar n-a fost să fie căci ultima ascensiune se face la ora 17 iar eu cred că am ajuns pe la ora 17 şi câteva secunde, tocmai la timp să aud ce le zicea fata de la intrare celor trei domnişoare care erau înaintea mea şi voiau neapărat să urce: cică uşa se închide automat la ora stabilită, deci, nicio şansă, come back tomorrow. Don`şoarele, nu eu, că eu aveam alte planuri pentru a doua zi. E adevărat că m-am întors aici dar nu pentru a urca ci am trecut pe dedesubt, pe Tamisa.

Mai departe nu aveam o ţintă precisă, dar ceva m-a atras acolo. Şi iată-mă aici, privind ochiul, eye-ul, în toată splendoarea lui verde, cum se învârtea el aşa frumos, obsedant, enervant de tentant. Nu aveam London Eye pe listă deoarece îl testasem 2009, ştiam ce e în stare să-ţi ofere, şi totuşi, n-am rezistat, pentru că: "singura modalitate de a te elibera de ispită este să-i cedezi", aşa zice Oscar Wilde şi mare dreptate are. Numai că ispita asta m-a mai eliberat de vreo 40 de lire, 20 pentru bilet şi tot cam pe atât pentru poză, că doar eram singură şi cine să-mi facă poză, să am şi eu o fotografie să arăt la lume că am fost la Londra.

A doua zi de dimineaţă am început să vizitez Londra de jos, de la nivelul Tamisei. M-am bucurat de o croazieră de la Westminster până la Greenwich. Am urcat apoi în parcul cu acelaşi nume, care se află pe o colină, astfel că şi de aici se poate vedea oraşul de sus, cât de cât. Greenwich este practic un oraş în oraş şi sunt atâtea de văzut aici încât ai avea nevoie să-i dedici cel puţin o zi întreagă.

Poţi vedea Cutty Sark, o corabie cu pânze, construită în 1869, ce a străbătut de nenumărate ori ruta Londra – Shanghai pentru a aduce în Anglia tone de ceai mult dorit. Între timp corabia a devenit un muzeu ce poate fi vizitat. E adevărat că din corabia originală n-a mai rămas mare lucru, ea arzând intr-un incendiu în 2007, fiind ulterior restaurată. Biletul costă 12 lire.

Gratuit se poate vizita Muzeul Marinei, cel mai mare muzeu de acest gen din lume şi The Queen's House - Casa Reginei, un superb palat regal, finalizat în anul 1616 în cinstea reginei Henrietta Maria şi cuprinde o importantă colecţie de picturi. De asemenea, Colegiul Naval Regal, o clădire cu o arhitectură deosebită.

În mijlocul unui imens parc, întins pe mai mult de cinci hectare, se află Observatorul Astronomic, fondat în anul 1675 de către Carol al II-lea fiind iniţial o instituţie ştiinţifică pentru cercetare în navigaţie. Intrarea în clădirea observatorului este liberă, însă există unele secţiuni sau expoziţii unde trebuie să plăteşti. De exemplu, dacă vrei să calci pe Meridianul 0, acceptat ca Prim Meridian al Lumii în 1884, plăteşti 6,35 lire. Aproape la fel (6,5 lire) şi dacă doreşti să vizitezi Planetariul Peter Harrison, ce găzduieşte cel mai mare telescop cu refracţie din Marea Britanie.

Toate acestea sunt părţi componente ale Complexului Muzeal Greenwich pe care eu l-am pus pe lista obiectivelor turistice de văzut într-o următoare vizită la Londra. De data aceasta am făcut doar o plimbare prin Greenwich Park, până în cel mai înalt punct pentru a avea o privelişte impresionantă asupra oraşului.

Pentru a arunca o ultimă privire asupra Londrei de sus, am ales o plimbare cu telegondola Emirates Air Line, sau London Cable Car, ce face legătura, deasupra Tamisei, între Greenwich Peninsula şi Royal Docks. Construcţia acestei linii a fost finanţată de către compania aeriană Emirates şi a durat mai puţin de un an, din august 2011 până în iunie 2012, când a avut loc inaugurarea. Cele 34 de cabine se ridică până la înălţimea de 93 m şi parcurg un traseu de 1.1 km.

Am mers cu metroul – Jubilee Line, până la staţia North Greenwich, ce se găseşte chiar lângă O2 Arena şi nu departe de staţia de plecare a telegondolei, Emirates Greenwich Peninsula. Biletul pentru un singur drum este 4,30 lire, dacă vrei un circuit, adică să te întorci de unde ai plecat, ai nevoie de un tichet 360 degree Sightseeing Tour, şi în acest caz primeşti o brăţară pe care o pui pe mână, iar la celălalt capăt fluturi din mână ca personalul de acolo să vadă brăţara şi să nu te poftească să cobori din cabină. Biletul dus-întors costă 8,60 lire, însă, dacă eşti în posesia unui Oyster card sau Travelcard, valabil pentru ziua respectivă, poţi achiziţiona biletul la preţ redus, 6,40 lire.

Traseul nu este foarte lung însă priveliştea merită toţi banii. Dacă bate puţin şi vântul iar cabinele se leagănă aşa fain senzaţia e de milioane, o experienţă de neratat. Dacă, însă, vântul bate prea puternic telegondola nu funcţionează.

O2 Arena

Dacă atunci când ajungeţi la Londra doriţi să experimentaţi câteva dintre aceste atracţii, aveţi aici câteva link-uri utile:

The View From The Shard 

London Eye 

Greenwich 

Emirates Air Line