Cu bagajul la uşă: London Top View

Anul acesta am fost binecuvântată cu o a doua vizită la Londra, şi, pentru că la prima întâlnire, în martie 2009, mi-am dedicat cele trei zile petrecute acolo în general vizitării celor mai cunoscute obiective turistice ale capitalei britanice, de data aceasta am decis, printre altele, să văd Londra de sus.

Îmi place să pot mângăia cu privirea formele oraşului, şoselele şi căile ferate şerpuitoare, pieţele - acele spaţii largi ce-şi fac loc între clădirile înghesuite împrejurul lor, îmi place să pot cuprinde dintr-o privire sufletul întregului oraş, iar Londra cu siguranţă nu duce lipsă de locuri care să-mi poată satisface această plăcere.

Cu ce altceva să încep dacă nu cu cea mai înaltă clădire din Europa, The Shard. Am luat metroul – Jubilee Line, şi am traversat oraşul până la staţia London Bridge. Imediat ce am coborât din metrou, indicatoarele mă îndrumau spre turn, de altfel nici nu apuci să ieşi din staţie fiindcă intrarea la The Shard se găseşte chiar înainte de ieşirea spre St Thomas Street.

The Shard a fost construit între anii 2009-2012 şi inaugurat la 1 februarie 2013, are 310 m înălţime şi 95 de etaje. Partea inferioară a turnului este ocupată de birouri. La etajele 31-33 se găsesc trei restaurante World-Class: Aqua London, Oblix şi Hutong, fiecare dintre acestea ocupând câte un nivel întreg. Etajele 34-52 sunt rezervate celor 202 camere şi apartamente de lux ale unui hotel de cinci stele aparţinând lanţului hotelier Shangri-La Hotels. Între etajele 53-65 se găsesc apartamente, deci, dacă sunteţi în căutarea unei locuinţe, ar putea fi şi asta o variantă.

Lăsând aceste amănunte la o parte să trecem la acea parte a turnului care mă interesa cel mai mult: The View From The Shard, locul din care, contra unei sume destul de mărişoare, orice turist poate admira Londra de la înălţimea de 244 m ce corespunde etajului 72. De aici, dacă vremea este bună beneficiezi de o vedere panoramică de 360º până la o distanţă de aproximativ 60 km.

Biletul de intrare costă 29,95 lire, iar în cazul rezervărilor pe net este cu 5 lire mai ieftin. Nu l-am achiziţionat de pe net pentru că nu am vrut să depind de o anumită oră însă este destul de riscant să mergi fără rezervare pentru că poţi avea surpriza să nu găseşti bilet. Eu am avut noroc, pentru ora la care am ajuns mai erau locuri disponibile, însă, m-am uitat pe program şi am văzut multe intervale de timp la care tichetele erau epuizate.

După ce mi-am uşurat portofelul cu aproape 30 de lire, am fost îndrumată de o domnişoară zâmbitoare spre lift, acolo unde alte feţe zâmbitoare m-au invitat să intru şi am pornit în mare viteză spre vârf. Nu exagerez deloc când spun în mare viteză deoarece numerele ce indicau etajele pe care le urcam se schimbau cu repeziciune, nici nu le puteam urmări, şi în câteva clipe am ajuns la etajul 68.

The View From The Shard se găseşte la nivelul etajelor 68-69 şi 72. Am început cu etajul 68 de unde am admirat oraşul ce se întindea la picioarele mele şi am făcut o grămadă de fotografii. Mă tot învârteam pe acolo, mai făceam o tură şi încă una şi tot aşa, n-aş mai fi plecat. Am urcat apoi şi la etajul 72 însă aici n-am zăbovit prea mult pentru că partea de deasupra era deschisă şi trăgea un ţug ...

Acum voi lăsa imaginile să vorbească. Nu postez multe fotografii, doar câteva, aşa, să vă incit interesul, să mergeţi să vedeţi minunea cu ochii voştri ...

La coborâre, în lift, am avut o însoţitoare la fel de zâmbăreaţă şi amabilă ca toţi ceilalţi membri ai echipei The View, însă aceasta era şi tare vorbăreaţă şi până jos m-a descusut complet. Când i-am spus că sunt din Timişoara, România, m-a întrebat dacă oraşul meu e în Transilvania. De Dracula n-a întrebat. Mi s-a părut că s-a cam mirat când i-am spus că sunt la Londra pentru a doua oară şi doar ca turist.

Pentru că începea deja să se însereze, pentru că nu-mi puteam alunga din minte experienţa trăită în turn, pentru că nu mai aveam nimic programat pentru ziua respectivă, pentru că vroiam doar să mă bucur de o seară londoneză liniştită şi probabil pentru alte n motive, am pornit într-o plimbare uşoară pe malul Tamisei spre Tower Bridge, celebrul pod căruia multă lume îi spune London Bridge, acesta din urmă fiind de fapt alt pod.

Dacă tot eram în zonă, zic hai să urc, dar n-a fost să fie căci ultima ascensiune se face la ora 17 iar eu cred că am ajuns pe la ora 17 şi câteva secunde, tocmai la timp să aud ce le zicea fata de la intrare celor trei domnişoare care erau înaintea mea şi voiau neapărat să urce: cică uşa se închide automat la ora stabilită, deci, nicio şansă, come back tomorrow. Don`şoarele, nu eu, că eu aveam alte planuri pentru a doua zi. E adevărat că m-am întors aici dar nu pentru a urca ci am trecut pe dedesubt, pe Tamisa.

Mai departe nu aveam o ţintă precisă, dar ceva m-a atras acolo. Şi iată-mă aici, privind ochiul, eye-ul, în toată splendoarea lui verde, cum se învârtea el aşa frumos, obsedant, enervant de tentant. Nu aveam London Eye pe listă deoarece îl testasem 2009, ştiam ce e în stare să-ţi ofere, şi totuşi, n-am rezistat, pentru că: "singura modalitate de a te elibera de ispită este să-i cedezi", aşa zice Oscar Wilde şi mare dreptate are. Numai că ispita asta m-a mai eliberat de vreo 40 de lire, 20 pentru bilet şi tot cam pe atât pentru poză, că doar eram singură şi cine să-mi facă poză, să am şi eu o fotografie să arăt la lume că am fost la Londra.

A doua zi de dimineaţă am început să vizitez Londra de jos, de la nivelul Tamisei. M-am bucurat de o croazieră de la Westminster până la Greenwich. Am urcat apoi în parcul cu acelaşi nume, care se află pe o colină, astfel că şi de aici se poate vedea oraşul de sus, cât de cât. Greenwich este practic un oraş în oraş şi sunt atâtea de văzut aici încât ai avea nevoie să-i dedici cel puţin o zi întreagă.

Poţi vedea Cutty Sark, o corabie cu pânze, construită în 1869, ce a străbătut de nenumărate ori ruta Londra – Shanghai pentru a aduce în Anglia tone de ceai mult dorit. Între timp corabia a devenit un muzeu ce poate fi vizitat. E adevărat că din corabia originală n-a mai rămas mare lucru, ea arzând intr-un incendiu în 2007, fiind ulterior restaurată. Biletul costă 12 lire.

Gratuit se poate vizita Muzeul Marinei, cel mai mare muzeu de acest gen din lume şi The Queen's House - Casa Reginei, un superb palat regal, finalizat în anul 1616 în cinstea reginei Henrietta Maria şi cuprinde o importantă colecţie de picturi. De asemenea, Colegiul Naval Regal, o clădire cu o arhitectură deosebită.

În mijlocul unui imens parc, întins pe mai mult de cinci hectare, se află Observatorul Astronomic, fondat în anul 1675 de către Carol al II-lea fiind iniţial o instituţie ştiinţifică pentru cercetare în navigaţie. Intrarea în clădirea observatorului este liberă, însă există unele secţiuni sau expoziţii unde trebuie să plăteşti. De exemplu, dacă vrei să calci pe Meridianul 0, acceptat ca Prim Meridian al Lumii în 1884, plăteşti 6,35 lire. Aproape la fel (6,5 lire) şi dacă doreşti să vizitezi Planetariul Peter Harrison, ce găzduieşte cel mai mare telescop cu refracţie din Marea Britanie.

Toate acestea sunt părţi componente ale Complexului Muzeal Greenwich pe care eu l-am pus pe lista obiectivelor turistice de văzut într-o următoare vizită la Londra. De data aceasta am făcut doar o plimbare prin Greenwich Park, până în cel mai înalt punct pentru a avea o privelişte impresionantă asupra oraşului.

Pentru a arunca o ultimă privire asupra Londrei de sus, am ales o plimbare cu telegondola Emirates Air Line, sau London Cable Car, ce face legătura, deasupra Tamisei, între Greenwich Peninsula şi Royal Docks. Construcţia acestei linii a fost finanţată de către compania aeriană Emirates şi a durat mai puţin de un an, din august 2011 până în iunie 2012, când a avut loc inaugurarea. Cele 34 de cabine se ridică până la înălţimea de 93 m şi parcurg un traseu de 1.1 km.

Am mers cu metroul – Jubilee Line, până la staţia North Greenwich, ce se găseşte chiar lângă O2 Arena şi nu departe de staţia de plecare a telegondolei, Emirates Greenwich Peninsula. Biletul pentru un singur drum este 4,30 lire, dacă vrei un circuit, adică să te întorci de unde ai plecat, ai nevoie de un tichet 360 degree Sightseeing Tour, şi în acest caz primeşti o brăţară pe care o pui pe mână, iar la celălalt capăt fluturi din mână ca personalul de acolo să vadă brăţara şi să nu te poftească să cobori din cabină. Biletul dus-întors costă 8,60 lire, însă, dacă eşti în posesia unui Oyster card sau Travelcard, valabil pentru ziua respectivă, poţi achiziţiona biletul la preţ redus, 6,40 lire.

Traseul nu este foarte lung însă priveliştea merită toţi banii. Dacă bate puţin şi vântul iar cabinele se leagănă aşa fain senzaţia e de milioane, o experienţă de neratat. Dacă, însă, vântul bate prea puternic telegondola nu funcţionează.