Up in the air

Îmi place să zbor. Cu avionul. Mi-ar plăcea să zbor şi cu ajutorul aripilor, dar pentru că nu mi-au crescut încă, mă mulţumesc cu aripile avionului.

Îmi place să stau la geam, să văd cum se înalţă avionul şi cum se îndepărtează de pământ, cum tot ce rămâne în urmă se face mic, tot mai mic, iar orizontul devine din ce în ce mai larg. Privesc cum se succed formele de relief, aşezările, culorile, modelele naturii. Dacă e înnorat plutesc pe plapuma albă de nori spre albastrul intens, infinit. Apoi, la aterizare, totul îşi recapătă forma şi mărimea firească: vegetaţia, clădirile, oamenii, chiar şi timpul...

Câteodată, în apropirea casei mele trece prin văzduh câte un avion, Wizz air-ul de Roma. Uneori mai aproape, alteori mai departe. De multe ori m-am uitat cu jind la el. Ştim că într-o zi voi fi acolo sus şi voi privi în sens invers, spre casă.

Timişoara - Roma

De câte ori călătoresc cu avionul sau cu autocarul mă aşez pe partea stângă. Nu este vorba de nicio supertiţie, pur şi simplu aşa m-am obişnuit. După ce mi-am cumpărat biletul de Roma am făcut un calcul rapid şi am ajuns la concluzia că trebuie să mă aşez pe partea dreaptă.

Aşa am şi făcut. M-am aşezat cuminte la geam, am aşteptat ca avionul să decoleze, să zboare, să se înalţe, sus, cam prea sus. Urmează o curbă amplă şi iată oraşul, uite stadionul, cartierul, biserica, strada... deşi aveam aparatul foto în mână, n-am apucat să fac fotografii; eram prea absorbită. Mă aflam la locul potrivit.

Sub noi se ţese plapuma de nori, din ce în ce mai densă, de nepătruns. Drumul însă e scurt, iar timpul trece repede. Ne pregătim să spargem albul norilor pentru a reveni apoi cu picioarele pe pământ.

Întrebările care nu-mi dădeau pace: Oare vom trece pe deasupra oraşului? Voi vedea Roma de sus? Da, pentru că eram la locul potrivit. Un oval mare şi alb ca un covrig în formă de 0 se distinge cu claritate. E Olimpico! De câte ori am fredonat „împreună” cu spectatorii de pe stadionul Olimpico: Roma, Roma, Roma!

Apoi, se desfăşoară sub noi întregul oraş, cu clădiri, străzi, monumente în miniatură, cu Tibrul care şerpuieşte printre ele. De aici, de sus, nu se observă aglomeraţia, agitaţia. Pare totul inert, liniştit, ca o machetă ce aşteptă să fie studiată. Mă reped la geantă şi scotocesc după aparatul foto pe care îl abandonasem între timp.

Prima clădire pe care o observ şi o recunosc e Basilica San Pietro cu a ei cupolă inconfundabilă şi forma rotundă a pieţei care crează un spaţiu liber în mijlocul clădirilor înghesuite. Îmi strecor privirea de-a lungul străzilor înguste spre Altare della Patria, alb şi solemn în mijlocul marelui oraş. Mai departe, bătrânul Colosseum înconjurat de ruinele unui măreţ imperiu.

Toate par atât de mici, de fragile... dar în scurt timp aveam să aflu că nu erau deloc aşa, dimpotrivă, erau robuste, solide, trainice, măreţe.

Roma - Timişoara

Lăsăm lucrurile pământeşti pentru o altă poveste şi ne întoarcem la cele aeriene. Pentru că orice dus are şi un întors, iată-mă peste o săptămână, din nou în avion, tot la geam, dar de data aceasta pe partea obişnuită, cea stângă.

Aeronava prinde viteză şi ţâşneşte direct deasupra Mediteranei. După ce se înalţă suficient, face o răsucire elegantă şi survolează „cizma” trecând şi de data acesta pe deasupra Romei, oferindu-mi o ultimă ocazie să o admir, să mi-o întipăresc în suflet şi-n amintiri.

Ţin aparatul foto la îndemână pentru că trecem deasupra Apeninilor şi din loc în loc se zăreşte câte un masiv mai înalt care încă nu a renunţat la cuşma albă de nea. Trecem apoi de ţărmul linear care delimitează uscatul de Marea Adriatică. Deasupra mării norii se îngrămădesc hotărâţi să o acopere pentru ca apoi să devină una cu ea. Când ne apropiem de ţărmul croat norii se risipesc cuminţi pentru a lăsa vederii noastre defilarea sutelor de insuliţe care decorează ca o dantelă întreaga coastă.

Cu cât ne apropiem de casă formele de relief se aplatizează până ce devin netede ca-n palmă. Urmăresc formele geometrice ale culturilor şi panglicile apelor curgătoare ce şerpuiesc pe întinsul şesurilor. Verdele câmpiei se apropie uşor, şi se intensifică până ce ne înconjoară cu totul când avionul atinge solul pe pista aeroportului din Timişoara.