luni, 1 decembrie 2014

Cele 7 minuni româneşti ale anului 2014



Anul acesta este unul dintre acei ani ce îmi va rămâne în memoria mea de călător ca unul dedicat excursiilor prin România. Pe lângă cele câteva escapade externe, am dedicat nenumărate zile decoperirii frumuseţilor patriei. Unele dintre acestea le visam şi le doream de multă vreme, peste altele am dat din pură întâmplare.


Despre locurile vizitate în prima jumătate a anului am scris aici, despre cele din a doua jumătate a anului voi scrie un articol mai spre sfârşitul lui 2014. Astăzi însă, vreau să vorbesc despre câteva dintre locurile în care am trăit momente deosebite, unice, am trăit senzaţii şi sentimente de o tărie şi intensitate greu de egalat. Locuri în care m-am abandonat, m-am pierdut cu totul, pentru a mă regăsi apoi, mai puternică, mai înţeleaptă, autentică...
Nu ştiu să fac topuri, nu reuşesc niciodată sa găsesc o ordine de netăgăduit, astfel că voi prezenta o listă, fără o ierarhie strictă. Totuşi, pentru că a trebuit să le aranjez cumva, le-am pus în ordine alfabetică.

Băile Herculane
O destinaţie pe care multă lume o evită din motiv că ar fi în paragină. Din păcate, da, multe clădiri, adevărate comori arhitectonice din perioada dominaţiei habsburgice, sunt în paragină, neîngrijite, abandonate, uitate, dar Băile Herculane au un potenţial imens, şi mă refer atât la aşezarea în sine cât şi la întreaga zonă de o frumuseţe aparte.
Am petrecut aici două zile pline. Am început în prima zi cu o drumeţie solicitantă pe traseul Băile Herculane – Crucea Albă – Grota lui Şerban – Poteca Pisicii – vf. Domogledul Mic – vf. Domogledul Mare – Cheile Feregari – Băile Herculane.
Seara am vizitat localitatea. Din porii clădirilor staţiunii frumuseţea barocului austriac este puternic emanată prin vălul neatrăgător al uitării. Statuia lui Hercules, neclintită, vegheză în linişte asupra trecerii nemiloase a timpului. În atmosferă se simte totuşi o urmă de speranţă, ca un vânticel ce adie şi-ţi şopteşte că într-o zi măcar o mică fărâmă a gloriei de demult va reveni.
A doua zi am făcut două trasee, nu mai puţin solicitante decât cel din prima zi, însă la fel de darnice în privinţa peisajelor şi a priveliştilor pitoreşti: Cheile Ţăşnei şi Cascada Vânturătoarea.

pe vf. Domogled

Cheile Nerei
Cea mai năprasnică dorinţă care mi-a măcinat măruntaiele în ultimii ani. Aşteptarea a fost însă răsplătită pe deplin. O lume magnifică am descoperit aici. Am străbătul patru trasee, totalizând aproximativ 40 km. Aceste trasee diferă unele de altele, sunt deosebite, fiecare dintre ele îţi oferă o altă faţă a Parcului Naţional Cheile Nerei – Beuşniţa, fiecare traseu îşi are specificul său şi comorile sale ce trebuie descoperite.
Am început cu o drumeţie lungă pe traseul: Podul Bei – Păstrăvărie – Cascada La Văioaga – Ochiul Beiului – Cascada Beuşniţa şi retur. Câte ceva despre aceste locuri puteţi citi aici şi aici.
Pentru că eram cazaţi în Sasca Română, de la Podul Bei am urmat traseul pe care se află cele şapte tuneluri săpate în piatră, la capătul căruia se găseşte un pod suspendat, iar apoi se ajunge în sat.
A doua zi am pornit spre Lacul Dracului, pe un traseu prin pădure, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu poieni în care am găsit flori care ne ajungeau până la brău. Am admirat culoarea deosebită a lacului, iar la întoarcere ne-am abătut până la Moara lui Untan.
Ultimul traseu a fost pe minunatele Chei ale Şuşarei până la Cascada Şuşara, pe un drum care cândva, pe vremea imperiului austro-ungar, era un drum de trăsuri. În acele vremuri, Valea Şuşarei era o căutată zonă de promenadă.

Ochiul Beiului

Lindenfeld
Despre existenţa satului părăsit, Lindenfeld, am aflat de curând. Apoi am citit romanul Lindenfel scris de Ioan T. Morar, am mai citit câteva articole, am mai găsit câteva informaţii şi uite aşa, aflându-i povestea, încet-încet mi s-a strecurat în suflet.
Într-o frumoasă zi de toamnă am urcat cei 10 km până în sat, pe urmele pemilor care au locuit aici, şi-au construit case, şi-au trăit vieţile aşa cum au putut. Satul a fost întemeiat la începutul secolului al XIX-lea, când zeci de famili de pemi au venit aici cu speranţa în suflet că vor avea parte de o viaţă mai bună. Însă anii s-au scurs şi greutăţile i-au însoţit mereu, an după an, zeci de ani, până când, în anii ’80 ai secolului trecut puţinii locuitori rămaşi şi-au abandonat gospodăriile, plecând în Germania.
Casele răpuse de trecerea nemiloasă a vremii au fost transformate în ruine. Povestea tristă a satului de pemi este invers proporţională cu frumuseţea zonei şi cu bucuria emanată de peisajele înconjurătoare, drumul lung până în sat fiind de o frumuseţe rară.

Lindenfeld

Moniom
Despre cele trei vizite făcute la Moniom şi despre întreaga gamă de sentimente care m-au asaltat în timpul acestora am scris pe larg şi cu mare drag aici.

Moniom

Munţii Ţarcu
I-am admirat deseori de la distanţă, fie cu ocazia excursiilor pe Muntele Mic, fie din maşină sau tren când trecem prin Caransebeş, şi am visat de atâtea ori să-i cuceresc, să le simt formele unduioase sub tălpi.
Aşteptarea a luat sfârşit anul acesta, la începutul lui august când am pornit spre locurile deziderate. Singurul aspect care mă frământa: vremea. De câte ori priveam Munţii Ţarcu de la distanţă erau încununaţi de o coroană de nori care se încăpăţâna să lenevească pe fruntea lor.
Dar, pentru că soarele este prietenul meu, şi prietenul la nevoie se cunoaşte, acesta a alungat norii şi ne-a onorat cu strălucirea lui, chiar mai mult decât era nevoie, înroşindu-ne nasurile, obrajii şi alte părţi ale corpului expuse privirii lui fierbinţi. Aspectul vremii fiind rezolvat, drumeţia nu putea fi decât una reuşită.

Munţii Ţarcu

Poieni Strâmbu
Este unul dintre locurile care, odată ce l-ai descoperit, îţi rămâne lipit de suflet, te agăţi de el şi-ţi doreşti să te întorci cât mai curând şi cât mai des. În ultimii doi ani am avut fericrea să-i calc destul de des „pragul” înverzit, să-i străbat potecile ascunse de ochii lumii, să-i sorb apele limpezi, să-i cutreier culmile, să-i ascult poveştile imperiale, să-i descopăr secretele...
Mărturii ale trecerii mele prin Poieni Strâmbu puteţi citi aici şi aici.

Cascada Şopot

Transalpina
Drumul era declarat oficial închis, neoficial însă, se circula pe el. Am plecat aşadar în această excursie cu speranţa oficială că vom face ceva neoficial. Şi aşa am şi făcut. Am străbătut minunata şosea de la Rânca până la Obârşia Lotrului, admirând întreaga frumuseţe pe care natura, sublimă în perfecţiunea sa, ne-a aşezat-o la picioare.
Transalpina şerpuieşte pe culmile netede ca o panglică mânuită de o gimnastă pricepută, ducându-ne spre înalt, spre locuri de unde am putut privi spre zări îndeparte, am reuşit să mângâiem cu priviri avide spaţiul fără sfârşit al veşniciei.
Aici a fost locul în care am simţit în străfundul fiinţei mele cum înălţarea interioară şi cea fizică s-au contopit într-o senzaţie de echilibru continuu, etern, într-un spaţiu ce aparţine parcă unei lumi interzise.

oferta vizuală de pe Transalpina

Este o listă întocmită într-un mod extrem de subiectiv, care cuprinde locuri dragi mie, locuri care m-au ajutat să simt viaţa la cote înalte, care m-au scos din rutină zguduindu-mi zdravăn sentimentele şi punându-mi stările emotive la treabă.
Tare mi-aş dori să aflu părerile voastre despre aceste 7 locuri prezentate de mine şi să-mi dezvăluiţi altele, care au avut efecte puternice asupra fiinţei voastre.

3 comentarii:

  1. Frumos, Simona! Se poate spune ca ai avut un an plin.

    Craciun fericit si La multi ani!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, Adriana! Asa este, am avut un an plin, un an bun.

      Sarbatori fericite si Un an nou asa cum ti-l doresti!

      Ștergere
  2. Sarbatori fericite alaturi de cei dragi!

    RăspundețiȘtergere