Izabella, venim

De când am achiziţionat cartea lui Vasile Neagu - Trasee turistice prin Reşiţa şi împrejurimi, dorinţa de a descoperi aceste trasee ne îmboldeşte şi ne face nerăbdători să le străbatem.

Alegem o zi însorită de ianuarie pentru a cerceta traseul ce urcă din Doman până pe vârful Ponor. E numai o drumeţie de cercetare şi recunoaştere, niciunul dintre noi nu mai fusese înainte pe aici, astfel că evenimentul nu e făcut public, dar chiar şi aşa, din vorbă în vorbă, tot ne strângem 8 „cercetaşi”.

Ocupăm un colţişor al vagonului ce ne va duce până la Reşiţa. În tren se află şi două grupuri de biciclişti. Lumea e dornică de mişcare.

Trenul porneşte încetişor, noi începem încet - încet să ne dezmorţim, să ne trezim, să depănăm amintiri din anul ce s-a încheiat de curând. Apoi, aproape pe nesimţite, discuţia alunecă spre cel mai dezbătut subiect al momentului: Ziua Izabellei. Este unul dintre acele aspecte ale „realităţii” noastre de care oricât de mult te vei strădui să te ascunzi, să te fereşti, să-l eviţi, nu vei reuşi, va fi mereu ca o umbră, te va urmări şi-ţi va sufla în ceafă, n-ai de ales. Aşa că intrăm şi noi în joc şi eliberăm un şuvoi de glume pe această temă, glume care ne vor ţine într-o stare de bună dispoziţie până la destinaţie.

Ajungem în Reşiţa, racolăm de pe stradă un nenea ce conduce un microbuz suficient de încăpător pentru micul nostru grup, şi în scurt timp ajungem în centrul Domanului, la cruce - punctul de plecare în drumeţie.

Deschidem cartea lui Vasile Neagu, care ne ghidează, şi ne uităm spre direcţia indicată. O stradă totalmente îngheţată ce urcă abrut spre marginea satului. Totuşi, dracu' nu e chiar aşa de negru şi înaintăm destul de uşor pe uliţă. La capătul străzii, o luăm la dreapta pe un drumeag ce trece printr-o livadă tapetată cu o mochetă verde şi moale de iarbă, şi ajungem pe marginea hăului, la cariera Exploatării Miniere Doman, închisă definitiv prin anii '90. Cartea spune că aici se exploatau şisturile bituminoase pentru termocentrala de la Anina. Între timp, cariera s-a inundat şi s-a format Lacul Doman pe care îl găsim îngheţat. Admirăm culoarea deosebită a acestuia.

De aici avem de urcat pe Dealul Ostrica, şi, fiind o zi primăvăratică şi însorită, începem dezechiparea. Nu se prea distinge nicio cărare, astfel că urcăm dealul pieptiş, printre mărăcini. Spre culmea dealului se zăreşte un drum, cel la care trebuie să ajungem noi.

Mai o fotografie, mai o glumă cu Izabella, mai un urcuş, mai o clipă de respiro pentru a admira peisajul, mai un bulgăre răzleţ făurit din puţinele petice de zăpadă ascunse prin vegetaţie zboară când te aştepţi mai puţin, şi ajungem pe culmea Dealului Ostrica.

Vârful Ponor se înalţă mândru în faţa noastră, dar pentru a ajunge la el trebuie să străbatem întreaga coamă în semicerc a dealului deoarece între noi şi Dealul Ponor se află valea pârului Doman, vale ce trebuie ocolită.

Drumul acesta e minunat, împrejur se deschid privelişti spre depărtări de necuprins şi un sentiment de libertate absolută mă invadează.

Pe marginea unei bălţi îngheţate facem ultimul popas înainte de a ajunge la destinaţie. Alte fotografii, alte glume, alte momente de admiraţie, poze de grup, şi pornim pe ultimul urcuş. Aici găsim iarna încă instalată. Peticele de zăpadă sunt din ce în ce mai mari şi mai întinse. Un vânt rece ne determină să ne echipăm corespunzător. Ajungem pe Dealul Ponor unde se află o antenă şi o stână pustie în acest moment.

De aici, de sus, se poate admira aproape întregul Banat de munte. Cuprindem cu privirea localităţile Reşiţa, Doman, Secu, Cuptoare... Apoi dealul La Arşiţă, Valea Domanului, Dealul Ghica, Valea Caraşului, Podişul Iabalcei, Culmea Certez, Munţii Semenic, Poiana Ruscă, Munţii Dognecei, Munţii Aninei, Dealurile Oraviţei şi chiar creasta Ţarcu - Căleanu - Brusturu şi munţii de la Vârşet.

Vârful Ponor (808 m) este semnalizat cu o bornă în jurul căreia ne adunăm pentru un popas. Frigul este pătrunzător şi vântul tăios. Deşi fiecare dintre noi propunem, în gând sau cu voce tare, să mutăm „tabăra” în pădurea ce se află la doi paşi, acolo fiind un loc mai ferit, totuşi ne încăpăţânăm să nu ne clintim din vârf, că doar ăsta-i punctul central al excursiei noastre. Facem fotografiile de grup, condimentate cu glumele de rigoare, apoi începem coborârea.

Avem de ales: ori ne întoarcem pe unde am venit, ori alegem un drum care, la prima impresie, pare mai scurt. Dacă tot suntem într-o drumeţie de cercetare, atunci hai să cercetăm. O luăm în jos, direct spre Lacul Doman, însă la un moment dat, ne abatem de la traseu şi ajungem jos în vale, exact în valea pârâului Doman pe care ar fi trebuit să o ocolim şi pe care acuma, vrem nu vrem, trebuie să o traversăm. Locul e plin de mărăciniş, coborârea e abruptă... motiv pentru alte glume. 

Până la urmă ajungem cu bine înapoi în sat. Aflăm că următorul autobuz de Reşiţa pleacă abia peste vreo oră şi jumătate, aşa că o luăm pe jos că nu-s decât 3 km. Mai avem suficient timp la dispoziţie pentru a lua o porţie zdravănă de ''Dolce Vita'', unde mâncăm pizza pe săturate şi rememorăm momentele importante ale zilei (Izabellei).

În tren avem o companie foarte plăcută. D-na Doina („naşa”) -  o prezenţă carismatică, plină de entuziasm şi extrem de veselă, ne delecteză recitându-ne poeziile scrise de ea.

Astfel s-a încheiat o zi frumoasă, o drumeţie revigorantă, pe care o vom repeta în primăvară, când natura ne va oferi din abundenţa smaraldului ei.