duminică, 8 noiembrie 2015

Întâlnirea cu David




Toamna lui 1992...
Florenţa

Mă plimb pe străzile oraşului, fără o ţintă anume, doar păşesc şi privesc, admir, respir. Zi de zi aceleaşi plimbări pe străzi pietruite, printre edificii, palate, biserici, statui. Totul e fascinant. Nu mă pot sătura, deşi nu am prea multe informaţii, nu prea cunosc semnificaţia tuturor acestor locuri, dar nu ai nevoie neapărat de o înşiruire de ani şi vorbe ca să recunoşti frumosul, valoarea. Ea este acolo şi o simţi...
În Piazza della Signoria tronează o sculptură despre care toată lumea spune că este cea mai frumoasă din lume. Pe atunci nu ştiam că e doar o copie...

Toamna lui 2015...
Florenţa

Mă întorc după 23 de ani în oraşul în care am cunoscut parfumul istoriei impregnat în fiecare părticică a lui, în fiecare clădire, stradă, în fiece piatră. Îl găsesc la fel, fiecare pietricică e la locul ei. E neschimbată, şi nu doar de la ultima mea vizită, Florenţa e neschimbată de secole, e un oraş încremenit în timp, ancorat în istorie. Pe aceleaşi străzi s-au plimbat cu veacuri în urmă Michelangelo, Lorenzo Magnificul, Leonardo, Marsilio Ficino, Dante...

Pentru Michelangelo, ori de câte ori trecea pe lângă casa familiei poetului Dante Alighieri şi biserica din piatră Badia era ca plimbare printr-o galerie, căci un toscan tratează piatra cu tandreţea cu care un amant îşi mângâie iubita.”                                                                                            Irving Stone

Florenţa a fost inventată pentru a „găzdui” Renaşterea, renaşterea eternă. Atunci, în acel moment, timpul a încetat să mai curgă, istoria s-a oprit acolo, restul prea puţin mai contează.

Oraşul este acelaşi pe care-l ştiu, emoţiile mele, însă, sunt diferite. Nu mai plutesc în derivă pe marea de piatră, paşii mei acum sunt siguri, o forţă misterioasă mă atrage, ştiu cu certitudine ce, sau mai bine spus pe cine vreau să văd pentru prima oară. Vreau să-l văd pe el, să-l întâlnesc pe David.
Galleria dell’Accademia, casa lui David, a fost fondată în anul 1784 de către Marele Duce Pietro Leopoldo, apoi academia a fost mărită şi reorganizată în secolul al XIX-lea. În anul 1873 arhitectul Emilio de Fabris amenajează Tribuna, special pentru a-l găzdui pe David al lui Michelangelo.


David s-a născut dintr-un bloc de marmură, lung de peste cinci metri, extras din carierele de la Carrara, care a zăcut aproape jumătate de veac pe şantierul din apropierea Domului deoarece a fost abandonat rând pe rând de toţi sculptorii, aceştia afirmând că blocul ar fi prea îngust, prezintă multe vene, nu este destul de compact şi, pentru că fusese cioplit cel mai adânc la mijlocul lungimii, urma să se rupă în punctul cel mai îngust.
La 16 august 1501, Michelangelo primeşte din partea consiliul oraşului comanda pentru realizarea lui David. Artistul avea pe atunci 26 de ani şi era ferm în convingerile sale privind idealurile de frumuseţe, idei pe care le-a dezvoltat în mediul neoplatonic de la curtea familiei Medici. Frumuseţea era văzută ca o reflectare a lumii divine în plan terestru, aproape ca o revelaţie a lui Dumnezeu în figura omenească, considerată ca fiind forma în care frumuseţea divină se manifesta în modul cel mai elocvent. Michelangelo era, de asemenea, convins că pentru a atinge acea frumuseţe superioară ideile trebuie trecute prin filtrul naturii şi al fanteziei.




Deşi ştia că formele naturale nu pot fi perfect imitate, era profund fascinat de ele şi îşi dedica mult timp făcând disecţii pentru a putea studia anatomia corpului uman. Rezultatul tuturor acestor studii, acestor teorii şi fantezii a fost... David.

„Acum coloana îl chema, dăruindu-i-se pe de-a-ntregul. Uneltele lui pătrundeau în «carnea» marmurii cu o putere înspăimântătoare, căutând coaste şi coapse, şi piept, şi vintre, şi genunchi. Cristalele albe care zăcuseră adormite timp de jumătate de secol se dăruiau acum cu dragoste la fiecare atingere, de la cea mai subtilă nuanţă până la lovitura puternică prin care ciocanul şi dalta lui înaintau de la gleznă spre genunchi şi coapsă fără oprire...”                                          Irving Stone

Michelangelo a muncit asiduu timp de aproape trei ani pentru a termina acest colos de peste 4 metri înălţime. El nu era mulţumit cu reprezentarea unui singur individ, ci căuta omul universal, pe fiecare om, care, de la începutul timpului, a luat hotărârea de a lupta pentru libertate. Figura eroică a tânărului, care reflectă unul dintre cele mai serene momente ale artistului, este surprinsă în momentul culminant al deciziei, trădând încă sentimentele de frică, ezitare, respingere şi îndoială.


Eroul biblic este, de altfel, reprezentat în momentul de concentrare maximă având privirea determinată a celui care se află pe punctul de a lupta, convins că trebuie să câştige. Forţa sa morală îi conferă o expresie de serenitate în timp ce muşchii dezvăluie încordarea trupului, care se manifestă, în special, în mişcarea bruscă a gâtului şi ale braţelor care strâng praştia şi piatra cu ajutorul cărora îl va învinge pe Goliat.

„Se îndreptă spre faţa lui David, o sculptă cu duioşie, cu toată dragostea şi simpatia de care era în stare: chipul puternic, nobil al tânărului care urma să facă dintr-un moment într-altul trecerea spre maturitate, care era în clipa aceea trist şi nesigur asupra a ceea ce avea de făcut, cu sprâncenele unite, cu ochii întrebători, cu buzele frematând. Expresia trebuia să se armonizeze cu restul corpului. Trăsăturile de pe faţa lui David trebuiau să exprime că răul era vulnerabil, chiar dacă purta o armură grea de o mie de funzi. Că era întotdeauna un punct neprotejat şi că, dacă binele din om predomina, acesta urma să găsească acel punct şi o modalitate de a-l penetra. Sentimentele trebuiau să transmită ideea că acest conflict cu Goliat era o parabolă despre lupta dintre bine şi rău.” I. Stone

După ce a fost finalizată, o comisie formată din cei mai mari artişti florentini a decis, la insistenţele lui Michelangelo, ca statuia să fie amplasată în Piazza della Signoria, în faţa clădirii Palazzo Vecchio. La 14 mai 1504, David părăseşte atelierul artistului, dar din cauza mărimii şi greutăţii ei, statuia nu putea fi mutată decât cu câţiva metri pe oră, astfel că va avea nevoie de vreo patru zile pentru a ajunge la locul stabilit.
În timpul unei revolte populare petrecute la 26 aprilie 1527, poporul florentin, care a pus stăpânire pe Palazzo Vecchio, s-a apărat aruncând cu pietre. Accidental, una dintre acestea a lovit statuia, spărgându-i braţul stâng în trei bucăţi. După ce lucrurile s-au liniştit, tinerii Giorgio Vasari şi Francesco Salviati, numit Cecchin, văzând pe jos bucăţile de marmură, au avut grijă să le adune şi să le ascundă în şopronul familiei lui Cecchin. David a rămas mutilat pentru următorii treizeci de ani, până când statuia a fost restaurată din ordinul lui Cosimo I de Medici.
În luna august 1873, pentru a proteja capodopera de intemperii, aceasta a fost transferată la Galleria dell’Accademia, în aşa-numita Tribuna lui David, realizată tocmai în acest scop. Locul din piaţă, rămas liber, a fost ocupat, începând din anul 1910, de o copie.

Am intrat cu teamă în galerie, chiar ezitând puţin, parcă aş fi fost o adolescentă îndrăgostită la prima întâlnire cu un iubit ştiut doar din poze. Dar, în sfârşit, iată-mă aici, după mai bine de cinci secole după ce mâinile lui Michelangelo au creat magnifica sculptură, privind fascinată acest corp atât de puternic, de viu, de proaspăt. Proporţiile sunt perfecte, muşchii sunt încordaţi, venele pulsează, privirea e fermă, trupul vibrează. Este incredibilă forţa pe care o emană.
E timpul pentru contemplare...
M-am oprit din fuga mea nebună, am oprit timpul, am oprit istoria, pentru a mă putea bucura în linişte de acastă capodoperă. Am concentrat eternitatea în acele momente.
Apoi m-am relaxat, am dat drumul timpului să curgă.

Acum, ceva mai liniştită, am reuşit să vizitez întreagul muzeu.
Prima sală este dominată de modelul original din ghips al lui Giambologna pentru sculptura din marmură Răpirea Sabinelor, sculptură ce poate fi văzută în Piazza Signoriei. De jur-împrejur pot fi admirate opere ale pictorilor florentini din secolele XV-XVI, printre aceştia Botticelli, Perugino, Domenico Ghirlandaio, Filippino Lippi.
Se intră apoi în Galeria Prizonierilor (la Galleria dei Prigioni), numită astfel datorită „prizonierilor” lui Michelangelo, o serie de patru statui reprezentând nuduri masculine, sculpturi realizate iniţial pentru mormântul Papei Iulius al II-lea. Aceste opere neterminate dau impresia că aceşti prizonieri duc o luptă cu materia care îi înconjoară pentru a putea ieşi la iveală.
Tot aici se află alte două opere ale lui Michelangelo, Pietá da Palestrina şi sculpura neterminată reprezentându-l pe Sfântul Matei, concepută iniţial pentru seria Apostolilor destinaţi Catedralei. În acestă operă se poate observa clar conceptul dramatic şi filosofic al „subiectului captiv în marmură”, care se eliberează încetul cu încetul.
Pe pereţii încăperii se găsesc picturi datând din secolul al XVI-lea. La capătul acestei galerii se află Tribuna lui David, cu celebra sculptură care domină locul.
Galleria dell’Accademia mai include câteva săli cu lucrări datând din secolele XIV-XV, Gipsoteca Bartolini - ce cuprinde numeroase modele din ghips pentru sculpturi ale artiştilor toscani, precum şi un Muzeu al instrumentelor muzicale.

Înainte de plecare am aruncat o ultimă privire spre magnificul David, apoi... despărţirea. M-am îndreptat cu paşi grăbiţi spre ieşire pentru a nu mai avea timp să mă răzgândesc.

Arrivederci, David!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu