vineri, 30 septembrie 2016

Cele mai lungi 24 de ore



De multe ori m-am întrebat: „Care sunt, oare, limitele mele fizice?” Am remarcat un fenomen ciudat legat de alergare. Ori de câte ori îmi propuneam să alerg 8 km, atât reușeam să alerg, niciun metru în plus. Când îmi propuneam 10 km, la fel, după terminarea celor 10 km nu eram în stare să alerg mai mult. Când am avut de alergat câte un semimaraton, aceeași poveste.

Pe Transalpina am alergat cea mai lungă cursă, 32 km, și i-am dus până la capăt, chiar dacă pe ultimii km mă dureau toate și abia mă mai mișcam. Analizând toate acestea, realizez că în astfel de situații e vorba despre niște limite mentale pe care, probabil involuntar, mi le-am impus înainte de fiecare alergare. Cât îmi propuneam sau cât trebuia să alerg, atât puteam.

Astfel că îmi revenea deseori în minte aceeași întrebare: „Totuși, car sunt limitele mele fizice?” Și, ca o cale de a afla răspunsul, a apărut concursul de alergare de 24 de ore, S24H, organizat de Diana Amza. Nu am stat prea mult pe gânduri, de fapt nu am stat deloc pe gânduri, ci m-am înscris imediat. Nici după aceea nu m-am gândit prea mult la cum va fi concursul, nici nu doream să mă gândesc pentru că, în fond, călcam pe un teren necunoscut, nu mai făcusem nimic asemănător, astfel că nu puteam decât să emit niște ipoteze, iar, ca urmare acestora, mi-aș fi făcut, probabil, doar griji inutile și temeri care mi-ar fi produs, evident, mai mult rău.

Aș fi putut citi mărturiile altora care au participat la o astfel de competiție, aș fi putut studia strategiile lor, însă nu am făcut-o. Suntem toți diferiți și, sunt convinsă că niciuna nu mi s-ar fi potrivit, trebuia să-mi construiesc singură propria experiență. Nu aveam nici măcar un maraton alergat până atunci pentru că îmi imaginam că nu pot duce 42 km. Și, iată-mă acum, în fața a 24 de ore de alergare. Antrenamentele răzlețe din ultima vreme și semimaratonul dezastruos din urmă cu două săptămâni nu-mi puteau oferi o perspectivă prea optimistă, cu toate acestea, aveam o încredere aproape nebunească în forțele proprii.

Pentru că nu puteam, totuși, să mă arunc cu capul înainte, cu ochii închiși, inconștientă, într-o astfel de încercare, mi-am schițat o tentativă de strategie, care arăta cam așa:

- în primele 6 ore: câte 3 ture alergare, o tură mers rapid;

- în următoarele 6 ore: câte 2 ture alergare, o tură mers rapid;

- în cele 12 ore rămase, în funcție de puterile rămase, să combin mersul cu alergarea atât cât voi putea;

- distanța propusă: între 100 – 120 km;

* o tură = 1236 m

Începe concursul! Organizarea este impecabilă, găsești acolo tot ce ai nevoie, nu trebuie decât să-ți dorești și să ceri, și ți se va da. Diana s-a gândit la tot. În jur e multă voie bună și optimism, iar eu mă simt în formă. Startul a fost dat, cronometrul a pornit. E groaznic de frig. Înițial, am vrut să iau startul în tricou, gândindu-mă că mă voi încălzi pe parcurs, dar în ultima clipă m-am răzgândit și mi-am luat o bluză pe mine, chiar dacă era să ratez startul din cauza asta. Decizie bună.

Refuz să mă gândesc la durata concursului, 24 este un număr ca oricare altul. Mă concentrez pe prezent, pe momentul de față, pe ceea ce fac în acea clipă, pe tura pe care o parcurg. Ceea ce contează pentru mine cel mai mult este următorul pas, următoarea respirație... (umătoarea lovitură de mătură – pentru cunoscători).
 

 

În aer domnește voioșia, voluntarii de pe traseu sunt deosebit de veseli și activi. Se aud încurajări din toate părțile. Nu poți decât să te simți excelent. M-am încălzit, renunța la bluză și rămân în tricou. Timul trece, totul merge ca pe roate. În timpul turelor de mers mă opresc la mesele de alimentare/hidratare să-mi fac plinul, dar nu stau mai mult de 1-2 minute și pornesc mai departe. Atâta timp cât mă simt în formă nu vreau să fac pauze lungi, vreau să-mi mențin ritmul.

Au trecut 5 ore și jumătate, până în acest moment totul a decurs bine, însă acum încep să resimt oboseala. Mi-au amorțit șoldurile și spatele în partea inferioară, apar dureri de-mi dau lacrimile. Nu mă mai simt în stare să fac trei ture în alergare, așa că voi trece la două. Înainte de asta am nevoie de două ture de mers, ca să-mi mai revin, iau niște calciu, magneziu și un Fasconal, apoi trec la cele 2 ture de alergare, una de mers. Funcționează. Durerea începe treptat să se atenueze.

Mi se spune că sunt pe locul doi în clasament, în acel moment. Zâmbesc, nu mă lupt cu nimeni. Sunt aici doar ca să concurez cu mine și voi da totul, indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul meu.

Pauzele pentru alimentare și hidratare sunt foarte scurte, doar atât cât să ronțăi ceva și să beau apă. Mesele sunt pline de bunătăți, ai de unde alege.

Ne apropiem de jumătatea concursului și, la un moment dat, simt o durere puternică într-un punct la nivelul gleznei piciorului drept. Acolo am cipul care contorizează turele, poate el e de vină. Mă opresc și o rog pe Eny să mi-l pună pe celălalt picior. Pentru mine e un efort prea mare să mă aplec să fac asta. Mersi Eny! Alerg mai departe, durerea persistă. Decid să mă opresc să mă schimb, poate sunt de vină șosetele, poate jambierele de compresie. Operație grea, mă mișc în reluare, aș avea nevoie de ajutor. După ce mă schimb, chiar dacă mai simt punctul dureros, sursa care a provocat durerea a dispărut, așa că respir ușurată. Mai departe, la treabă.

După 12 ore de concurs aveam deja aproximativ 82 km alergați. Nici nu se putea mai bine, dar eram conștientă că greul abia acum urma să înceapă, că voi simți oboseala – din ce în ce mai accentuat, somnul, frigul... Încă mai aveam puterea să zâmbesc și să mulțumesc pentru încurajări, dar, pentru cât timp?

Până atunci am reușit să îmi mențin concentrarea, să fiu conștientă de tot ceea ce trebuia să fac, mi-am calculat și gândit fiecare mișcare, fiecare pas era făcut conștient, apoi, am făcut o greșeală. Am lăsat garda jos și m-am lăsat pradă poftelor. Am mâncat cu poftă o excelentă și deosebit de gustoasă supă-cremă de cartofi, caldă și bună și, cum stomacul meu nu prea suportă nimic când fac efort – cu greu suportă chiar și apa – mi-a fost rău și n-am mai putu să alerg. Am fost nevoită să merg, tură după tură, și tot rău îmi era. Îmi venea să vomit și aș fi putut face asta, dar apoi rămâneam iarăși cu stomacul gol și iar trebuia să mănânc ceva...

Am continuat să merg, încă o tură și încă o tură. Încet-încet am început să-mi revin, dar mi-am dat seama că-mi ieșisem din ritm, îmi simțeam picioarele dureroase și mușchii contractați. Era clar că nu mai puteam alerga. De mers însă, mai puteam și încă într-un ritm destul de rapid. Așa am continuat pentru următoarele ore.

Cu timpul ritmul s-a mai domolit, dar am continuat să merg, tură după tură, oră după oră. Timpul, acel inamic pe care îl acuzăm cu toții că trece în goană, mult prea repede, acum se încăpățâna să se scurgă cu încetineală, cu răbdare... Cronometrul lenevea, schimbându-și cifrele tot mai lent. Iată că, încet-încet, aproape pe nesimțite, și-a făcut apariția acel dușman care știam că mai devreme sau mai târziu va veni: somnul, cunoscut și ca D-l Ene. Mișcările îmi deveneau din ce în ce mai greoaie, pleoapele mi se închideau, pasul era din ce în ce mai ezitant și nesigur, mă întrebam dacă are rost să continui. Mi-era teamă că, dacă mă opresc, nu voi mai putea continua. De fapt, acesta a fost și motivul pentru care am limitat opririle cât s-a putut, ca număr și durată, deși mi s-a sugerat de mai multe ori să mă opresc și să mă odihnesc, dar teama de a nu mai putea porni m-a împiedicat.

Am încheiat tura cu numărul 100, ceea ce însemna că aveam 123,6 km parcurși. Era deja peste ceea ce am așteptat sau sperat de la acest concurs și mai aveam la dispoziție peste 4 ore. Totuși, în starea jalnică în care mă aflam, nu eram convinsă că voi mai putea continua în asemenea condiții. M-am oprit puțin să schimb câteva cuvinte cu Cip și Edy, care au îndurat cu stoicism frigul crunt. Am băut ceaiul care mi-a fost oferit și am sperat că voi putea continua. Am reușit să mai fac doar trei ture, apoi oboseala m-a răpus. Cronometrul arăta 21 de ore și 15 minute scurse din concurs.

A venit vremea pentru odihnă. L-am rugat pe Alex să mă trezească peste o oră și m-am vârât în sacul de dormit. Nu am dormit prea mult, au fost momente când ațipeam, dar era prea mult zgomot și agitație în capul meu ca să pot dormi liniștită. Totuși, odihna mi-a priit. Acel somn greoi, care nu m-a lăsat că continui cursa, a dispărut, în schimb, mă durea tot corpul, care acum își pierduse ritmul și căldura și ar fi vrut să se odihnească. M-am ridicat cu mare greutate, îmi simțeam toți mușchii, dureroși, toate articulațiile, tendoane, ligamente... și altele pe care nu le-am mai simțit până atunci.

Ceva mai mult de o oră mă mai despărțea de finalul concursului. Aș fi putut rămâne liniștită să dorm până dimineața, apoi să mă ridic și să merg să-mi iau medalia și diploma, aș fi avut doar câțiva km în minus, nimic altceva nu s-ar fi schimbat. Dar nu ar fi fost corect, față de organizatori, față de spiritul sportiv și de competiție. Deși concursul „meu” se încheiase după 21 de ore și 15 minute, oficial competiția avea 24 de ore și, atâta timp cât mai aveam un strop de vlagă, am considerat că ar fi corect din partea mea să continui până la final. Astfel, cu un ultim efort, am reușit să mai fac câteva ture.

Sună goarna! Cele 24 de ore s-au scurs. Concursul s-a încheiat. Îmbrățișări, felicitări, lacrimi de bucurie și de durere. O scurtă statistică:

- locul II la proba de 24 ore individual feminin;

- locul 13 la general din 33 de concurenți;

- 24 de ore de concurs;

- 133,5 km parcurși;

- minus 2,5 kg în greutate.




Cele mai sincere felicitări i le adresez Dianei Amza, cea care a gândit acest eveniment și ne-a oferit prilejul să ne măsurăm și evaluăm propriile forțe, într-un concurs impecabil organizat până la cele mai fine detalii. Felicitări întregii echipe de organizare pentru reușita evenimentului, chiar de la prima ediție.

Felicitări câștigătorilor și tuturor concurenților pentru imensul efort depus, pentru curaj și determinare, pentru atitudinea sportivă. Am devenit cu toții o mare familie de alergători, vorbeam și ne încurajam reciproc, chiar dacă nici nu ne cunoșteam până atunci. Am devenit prieteni, am împărțit momentele de fericire și cele de durere. Îmi cer scuze față de cei cărora câteodată, în ultimele ore de concurs, nu am reușit să le răsund la încurajările pe care mi le adresau atunci când treceau pe lângă mine pe traseu, deoarece eram incapabilă să mai schițez vreun zâmbet, să rostesc vreun cuvânt sau să scot vreun sunet, chiar dacă doream, mi se întâmpla să rămân cu gura deschisă fără să mai reușesc să eliberez răspunsul.

Mulțumiri călduroase pentru încurajări voluntarilor și tuturor celor care ne-au susținut pe traseu. Ne-au oferit din energia lor și ne-au determinat să avem încredere în propriile forțe. Sunt mult prea mulți ca să-i pot numi aici pe toți, dar se știu ei cine sunt și vreau să-i asigur că mă gândesc la fiecare dintre ei cu mult drag, cu mulțumire și respect. Este incredibil câtă forță îți poate oferi un îndemn, o încurajare și un zâmbet, venite de la persoane cunoscute, dar și din partea unor persoane cu care abia dacă am schimbat până atunci un salut sau o vorbă, sau de la persoane pe care nu le-am văzut niciodată până atunci, nu le cunoșteam și nu mă cuoșteau, dar mă încurajau cu prietenie: „Hai Simona!”

Le mulțumesc tuturor celor care au avut încredere în mine, chiar dacă considerau că e o nebunie ceea ce fac, mi-au urat noroc și putere, și m-au încurajat să reușesc. Mulțumesc prietenilor mei, Miha și Cipri, care au ținut să vină să mă susțină la fața locului.

Mulțumiri speciale mamei mele care mi-a acordat asistență și mi-a oferit sprijinul înainte, în timpul și după cursă și fiului meu, Dantes, pentru încurajări și dragoste.

O nebunie s-a încheiat, vor urma, probabil, altele.

Ca să găsești calea de mijloc, echilibrul, armonia, câteodată trebuie să testezi și extremele, dar să nu te lași înrobit de ele, să nu rămâi captiv.

3 comentarii:

  1. Sincere felicitări, Simona! Eşti formidabilă!
    Sunt cu ochii pe tine de când ai început să participi la astfel de competiţii. Mă uimeşte determinarea, pasiunea şi forţa cu care pleci în fiecare cursă. Calităţi de învingător!
    Am remarcat o schimbare la tine în ultimii 2 ani, ai slăbit enorm. E de înţeles de ce până la urmă. Ţine-o tot aşa! Eu de aici, de la Sibiu, te susţin şi te încurajez. Încă o dată felicitări!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Cora, pentru cuvintele frumoase!
      Deși adoram alergarea, am neglijat-o ani de zile, din lipsă de timp sau alte motive mai mult sau mai puțin întemeiate. Până la urmă, aspectele determinante ale personalității fiecăruia, cele care ne conturează Eul autentic, ies la suprafață oricât ai încerca să le ignori.
      De când alerg am slăbit aproape 10 kg, dar mai am reserve, nu-I stress :)

      Ștergere
  2. Bună doamnă și domnule.
    Sunt Simon Durochefort, sunt creditor privat și ofer împrumuturi online oricui mă poate plăti. Prin urmare, dacă aveți nevoie de un împrumut urgent vă rugăm să mă contactați doar prin poștă electronică și veți fi furnizat. Rata mea de dobândă este de 3% și ofer împrumuturi de la 5.000 de euro.

    Poștă electronică: simondurochefort@gmail.com

    RăspundețiȘtergere