Norvegia - sfârşit de poveste

Ultima zi

Ultima zi, ultima atingere, ultimul fiord. Suntem la Bruravik, în aşteptarea ferry-boat-ului care ne va purta pentru ultima dată pe undele unui fiord, Eidfjorden, braţul nordic al giganticului Hardangerfjorden, al treilea mare fiord al lumii cu cei 179 km ai săi.

Cerul este închis, tapetat cu nori negri printre care cu greu străbate lumina zilei. Apa fiordului este întunecată, de nepătruns. Munţii din jur, rigizi, inerţi, întunecaţi şi ei, completează acest tablou dramatic ce ne face să credem că ne aflăm la porţile infernului. Câteva sute de metri ne despart de celălalt mal, doar câteva minute, dar scenariul se schimbă complet. În aceste câteva zile petrecute în Norvegia ne-am obişnuit deja cu schimbările extrem de rapide ale vremii, de la ploaie la soare şi viceversa, cu creşteri sau scăderi bruşte de temperatură. La o astfel de schimbare de decoruri asistăm şi acum. Norii se risipesc ca prin farmec, iar cei care rămân pe cer au culori prietenoase, verdele devine crud, iar apa îmbietoare te tentează să-i răsfiri undele cu degetele.

Hardangerfjorden face parte din legenda norvegiană, fiordul care a dat numele său muzeului naţional al instrumentelor musicale, viorii cu opt strune Hardanger, inspirându-l pe compozitorul Edvard Grieg, pe muzicianul Ole Bull şi, indirect, mişcarea naşională din secolul al XIX-lea, care a dus până la urmă la independenţa Norvegiei. Printre aceşti munţi şi fiorduri, Grieg şi Bull au călătorit pe jos şi pe cal, învăţând melodii vechi şi adâncindu-se în tradiţiile culturale seculare.

Lăsăm în urmă fiordul, luăm cu noi doar amintirile... Ne îndreptăm spre Voringfossen, o cădere de apă de 180 m, o cascadă ce-şi prăvăleşte apele din înalţimi, de-a lungul unui perete de piatră, spre o vale îngustă, unde apele se liniştesc şi curg apoi domol la vale. În apropiere se află Hotelul Fossli ce deţine pianul Zimmermann la care Edvard Grieg a compus în anul 1896 Melodiile populare norvegiene.

Final destination: Oslo. Până să ajungem acolo, mai avem de traversat un platou, fascinant prin splendoarea sa. Atracţia regiunii Hardangervidda (vidde = "platou înalt") constă în spaţiile deschise mari. Situat la o altitudine de aproape 900 m deasupra nivelului mării, în urmă cu milioane de ani acest platou nu era altceva decât fundul unei mări. Centrul platoului abundă în lacuri şi pârâuri – un adevărat paradis pentru pescari. Hardangervidda e unic prin faptul că este cel mai mare platou montan din Europa, acoperind suprafaţa de 10.000 km², din care o treime este ocupată de Hardangervidda Nasjonalpark. Flora şi fauna podişului este arctică şi foarte variată: mii de reni se plimbă liberi, aproape 120 de specii de păsări se înmulţesc prin această regiune montană şi există aproape 400 de specii diferite de plante.

La capătul platoului se află localitatea Geilo, una dintre cele mai populare staţiuni de iarnă din Norvegia, cu 18 teleferice, 34 de pârtii bine îngrijite şi 220 km de trasee pentru schi-fond. Având o mulţime de hoteluri, Geilo a devenit vestit ca un loc de petrecut vacanţa de vară şi o bază pentru explorarea regiunii cu maşina (cu toate că reţeaua de drumuri nu este foarte bogată), pe jos sau călare.

Am oprit la Geilo să luăm masa, într-un complex cu parcări mari, numeroase magazine, restaurante, baruri. Iniţial am vrut să intrăm într-o pizzerie, dar am făcut un calcul scurt: avem la dispoziţie o oră, până comandăm, până vine – cine ştie cât durează, până mâncăm ...  decât să fim nevoite să înfulecăm în grabă şi să aştepte lumea după noi, mai bine încercăm altceva. Am intrat într-un bar şi din vitrină ne făceau cu ochiul nişte sandwich-uri ce arătau tare bine. Am comandant din alea cu piep de pui, şi, să spun drept, au fost delicioase şi au fost chiar ieftine, n-am dat pe ele decât 50 de coroane, vreo 30 de lei.

Într-un târziu ajungem în capitală. Sentimente amestecate ne sfâşie pe interior. Aceste câteva zile şi-au pus definitiv amprenta pe fiinţa noastră. Suntem la câţiva paşi de final, câţiva paşi ce-i vom păşi prin Oslo.

Cu vechimea sa de un mileniu, Oslo este cea mai bătrână capitală scandinavă. În miezul unuia dintre cele mai frumoase fiorduri ale Norvegiei se găseşte oraşul înconjurat de insule şi dealuri împădurite. Încă de pe vremea vikingilor oamenii au căutat aici un loc primitor, un port sigur pentru a face comerţ, a dezvolta industria şi cultura.

Nu se cunoaşte cu certitudine semnificaţia numelui Oslo. "Os" ar putea însemna deal sau zeu, iar "lo" ar putea fi câmpie. Aşadar, Oslo ar putea fi, sau câmpia zeilor sau câmpia dintre coline. Oslo a fost fondat în jurul anului 1048 d. Hr. de către regele Harald Hardråde. A devenit capitala Norvegiei în anul 1314, în timpul domniei lui Håkon al V-lea (1299-1319), primul rege care și-a stabilit reşedinţa permanentă la Oslo, și care, de asemnea, a demarat construcția castelului Akershus.

După incendiul devastator din anul 1624, locuitorii au fost nevoiţi să se mute înspre vest iar oraşul a fost reconstitut. Pe locul în care regele Christian al IV-lea al Danemarcei a hotărât că se va înălţa noul oraş a fost ridicat în anul 1997 un ansamblu sculptural ce cuprinde o fântână arteziană şi o mână cu degetul arătător întins spre pământ. Sculptura aminteşte momentul istoric în care regele a hotărât: "Aici va creşte noul oraş", care a şi primit în acel moment numele de Christiania. Oraşul şi-a recăpătat vechiul şi totodată actualul nume abia în anul 1925.

Astăzi în Oslo trăiesc aproximativ 600.000 de locuitori, fiind cel mai important centru economic, politic şi cultural al ţării. Vorbind despre cultură, primul obiectiv pe care l-am vizitat la sosirea în capitală a fost clădirea Operei. Noua clădire a Operei din Oslo a fost inaugurată în anul 2008 şi a devenit, în foarte scurt timp, una dintre principalele atracţii turistice ale capitalei norvegiene atât datorită spectacole de operă şi balet cât şi arhitecturii absolut spectaculoase şi originale. Arhitectura este extrem de modernă, vizitatorii se pot urca practic pe o platformă până pe acoperiş. Privind în jos, clădirea este asemănată fie cu un iceberg, fie cu un vapor, căci iese practic din apele fiordului Oslo. Deşi sunt mai conservatoare în ceea ce priveşte locurile de desfăşurare ale spectacolelor de operă şi prefer clădiri vechi, tradiţionale, trebuie să recunosc că această clădire a Operei din Oslo nu-mi displace.

Am pornit apoi într-un tur pietonal ce a cuprins câteva dintre principalele obiective turistice ale oraşului: Nationaltheatret (Teatrul Naţional), Stortinget (Parlamentul) şi vechea universitate. Studenterlunden, micul parc din jurul edificiului, găzduieşte cea mai importantă clădire a universităţii, Aula, care este decorată cu fresce de Edvard Munch.

Centrul oraşului este destul de mare dar şi destul de compact astfel încât să poată fi străbătut pe jos. Axa principală este strada  Karl Johans, proiectată iniţial în 1826, ea a fost lărgită cu vreo 30 de ani mai târziu devenind un Champs-Élysées norvegian. Capătul său vestic se transformă treptat într-un bulevard larg, ce duce până la uşile Det Kongelige Slottet (Palatul Regal).

Am aruncat o privire spre reşedinţa regală, apoi ne-am îndreptat spre Rådhuset (Primăria). Dominată de două turnuri pătrate, este un folositor punct de referinţă. A fost inaugurată în anul 1950, oraşul sărbătorind astfel împlinirea vârstei de nouă sute de ani. Curtea este împodobită cu figuri fantastice din mitologia norvegiană. Ceasul astronomic şi fântâna lebădă a lui Dyre Vaas sunt elementele de decor ce cu siguranţă ies în evidenţă. Mozaicurile din interiorul holului principal sunt bazate pe teme mai moderne. Ceasul de pe partea sudică are diametrul de 8 metri, fiind unul dintre cele mai mari din Europa.

În faţa primăriei se află portul. Lângă ţărm câteva ambarcaţiuni cu catarge răspândesc cu nostalgie parfumul vremurilor trecute. În larg o navă de croazieră şi alte nave moderne îşi trag sufletul înainte de a despica valurile în căutarea altor zări. Toate acestea sub atenta supraveghere a zidurilor îmbătrânite ale castelului Akershus. Construit în anul 1299, servea la apărarea oraşului de jefuitori de-a lungul perioadelor de stăpânire daneză şi suedeză.

Ziua e pe sfârşite. Înainte de amurg mai avem însă de vizitat un loc ce are o semnificaţie deosebită şi o identitate bine definită: Vigelandsparken, parcul conţinând opera de-o viaţă a faimosului sculptor norvegian Gustav Vigeland (1869-1943). El şi-a petrecut 40 de ani din viaţă pentru proiectarea parcului, lucrare finanţată din bani publici. Vigeland şi-a donat toată munca oraşului. Toate sculpturile lui sunt "piese" componente ale aceluiaşi aspect unic pe care artistul l-a imortalizat în diferite ipostaze: Ciclul vieţii.

Operele, pe care până acum le-am putut admira doar în imagini, se aflau de data aceasta în faţa mea, mă înconjurau, mă dominau, mă epuizau. Corpuri înlănţuite într-o armonie perfectă. Puteam să le mângăi cu privirea contururile, să le simt forţa.

Ridicat pe un platou, Monolitul ne-a întâmpinat cu înălţimea lui de 17 m, îmbrăcat cu 121 de  trupuri sculptate, cu vârful ţintind spre infinit, înconjurat cu 36 de grupuri de siluete din granit. O altă sculptură importantă este Livshjulet (Roata vieţii), un şir neîntrerupt de siluete umane într-un fel de dans prin aer. Urmează Fontenen (Fântâna), şase siluete bărbăteşti care sprijină o cupă uriaşă, sau chiar întreaga boltă a cerului ce cobora din înalt sub ameninţarea nopţii.

Păşim pe Vigelandsbroen, podul decorat cu 58 de statuete din bronz, reprezentând bărbaţi, femei şi copii, reprezentând continuitate, trecere, armonie, speranţă, reprezentând ... Ciclul vieţii. Cred că vizitarea acestui parc la finalul aventurii norvegiene a fost varianta perfectă. Deşi suntem la final de poveste, avem certitudinea că viaţa îşi continuă cursul, îşi continuă rotaţiile. Norvegia a fost una dintre aceste rotaţii. Urmează o ultimă noapte, sub semnul despărţirii, apoi cercul se închide.

Ziua 1: Norvegia - prima atingere
Ziua 2: Pe urmele trolilor 
Ziua 3: Norvegia - esenţă pură