Se afișează postările cu eticheta Drumeţii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Drumeţii. Afișați toate postările

luni, 19 ianuarie 2015

Izabella, venim



De când am achiziţionat cartea lui Vasile Neagu - Trasee turistice prin Reşiţa şi împrejurimi, dorinţa de a descoperi aceste trasee ne îmboldeşte şi ne face nerăbdători să le străbatem.
Alegem o zi însorită de ianuarie pentru a cerceta traseul ce urcă din Doman până pe vârful Ponor. E numai o drumeţie de cercetare şi recunoaştere, niciunul dintre noi nu mai fusese înainte pe aici, astfel că evenimentul nu e făcut public, dar chiar şi aşa, din vorbă în vorbă, tot ne strângem 8 „cercetaşi”.
Ocupăm un colţişor al vagonului ce ne va duce până la Reşiţa. În tren se află şi două grupuri de biciclişti. Lumea e dornică de mişcare.
Trenul porneşte încetişor, noi începem încet - încet să ne dezmorţim, să ne trezim, să depănăm amintiri din anul ce s-a încheiat de curând. Apoi, aproape pe nesimţite, discuţia alunecă spre cel mai dezbătut subiect al momentului: Ziua Izabellei. Este unul dintre acele aspecte ale „realităţii” noastre de care oricât de mult te vei strădui să te ascunzi, să te fereşti, să-l eviţi, nu vei reuşi, va fi mereu ca o umbră, te va urmări şi-ţi va sufla în ceafă, n-ai de ales. Aşa că intrăm şi noi în joc şi eliberăm un şuvoi de glume pe această temă, glume care ne vor ţine într-o stare de bună dispoziţie până la destinaţie.
Ajungem în Reşiţa, racolăm de pe stradă un nenea ce conduce un microbuz suficient de încăpător pentru micul nostru grup, şi în scurt timp ajungem în centrul Domanului, la cruce - punctul de plecare în drumeţie.
Deschidem cartea lui Vasile Neagu, care ne ghidează, şi ne uităm spre direcţia indicată. O stradă totalmente îngheţată ce urcă abrut spre marginea satului. Totuşi, dracu' nu e chiar aşa de negru şi înaintăm destul de uşor pe uliţă. La capătul străzii, o luăm la dreapta pe un drumeag ce trece printr-o livadă tapetată cu o mochetă verde şi moale de iarbă, şi ajungem pe marginea hăului, la cariera Exploatării Miniere Doman, închisă definitiv prin anii '90. Cartea spune că aici se exploatau şisturile bituminoase pentru termocentrala de la Anina. Între timp, cariera s-a inundat şi s-a format Lacul Doman pe care îl găsim îngheţat. Admirăm culoarea deosebită a acestuia.




De aici avem de urcat pe Dealul Ostrica, şi, fiind o zi primăvăratică şi însorită, începem dezechiparea. Nu se prea distinge nicio cărare, astfel că urcăm dealul pieptiş, printre mărăcini. Spre culmea dealului se zăreşte un drum, cel la care trebuie să ajungem noi.
Mai o fotografie, mai o glumă cu Izabella, mai un urcuş, mai o clipă de respiro pentru a admira peisajul, mai un bulgăre răzleţ făurit din puţinele petice de zăpadă ascunse prin vegetaţie zboară când te aştepţi mai puţin, şi ajungem pe culmea Dealului Ostrica.



Vârful Ponor se înalţă mândru în faţa noastră, dar pentru a ajunge la el trebuie să străbatem întreaga coamă în semicerc a dealului deoarece între noi şi Dealul Ponor se află valea pârului Doman, vale ce trebuie ocolită.
Drumul acesta e minunat, împrejur se deschid privelişti spre depărtări de necuprins şi un sentiment de libertate absolută mă invadează.




Pe marginea unei bălţi îngheţate facem ultimul popas înainte de a ajunge la destinaţie. Alte fotografii, alte glume, alte momente de admiraţie, poze de grup, şi pornim pe ultimul urcuş. Aici găsim iarna încă instalată. Peticele de zăpadă sunt din ce în ce mai mari şi mai întinse. Un vânt rece ne determină să ne echipăm corespunzător. Ajungem pe Dealul Ponor unde se află o antenă şi o stână pustie în acest moment.
De aici, de sus, se poate admira aproape întregul Banat de munte. Cuprindem cu privirea localităţile Reşiţa, Doman, Secu, Cuptoare... Apoi dealul La Arşiţă, Valea Domanului, Dealul Ghica, Valea Caraşului, Podişul Iabalcei, Culmea Certez, Munţii Semenic, Poiana Ruscă, Munţii Dognecei, Munţii Aninei, Dealurile Oraviţei şi chiar creasta Ţarcu - Căleanu - Brusturu şi munţii de la Vârşet.
Vârful Ponor (808 m) este semnalizat cu o bornă în jurul căreia ne adunăm pentru un popas. Frigul este pătrunzător şi vântul tăios. Deşi fiecare dintre noi propunem, în gând sau cu voce tare, să mutăm „tabăra” în pădurea ce se află la doi paşi, acolo fiind un loc mai ferit, totuşi ne încăpăţânăm să nu ne clintim din vârf, că doar ăsta-i punctul central al excursiei noastre. Facem fotografiile de grup, condimentate cu glumele de rigoare, apoi începem coborârea.




Avem de ales: ori ne întoarcem pe unde am venit, ori alegem un drum care, la prima impresie, pare mai scurt. Dacă tot suntem într-o drumeţie de cercetare, atunci hai să cercetăm. O luăm în jos, direct spre Lacul Doman, însă la un moment dat, ne abatem de la traseu şi ajungem jos în vale, exact în valea pârâului Doman pe care ar fi trebuit să o ocolim şi pe care acuma, vrem nu vrem, trebuie să o traversăm. Locul e plin de mărăciniş, coborârea e abruptă... motiv pentru alte glume. 



Până la urmă ajungem cu bine înapoi în sat. Aflăm că următorul autobuz de Reşiţa pleacă abia peste vreo oră şi jumătate, aşa că o luăm pe jos că nu-s decât 3 km. Mai avem suficient timp la dispoziţie pentru a lua o porţie zdravănă de ''Dolce Vita'', unde mâncăm pizza pe săturate şi rememorăm momentele importante ale zilei (Izabellei).
În tren avem o companie foarte plăcută. D-na Doina („naşa”) -  o prezenţă carismatică, plină de entuziasm şi extrem de veselă, ne delecteză recitându-ne poeziile scrise de ea.
Astfel s-a încheiat o zi frumoasă, o drumeţie revigorantă, pe care o vom repeta în primăvară, când natura ne va oferi din abundenţa smaraldului ei.

luni, 17 noiembrie 2014

Moniom - atât de verde, atât de colorat



A fost odată ca niciodată, a fost un tărâm de poveste - Împărăţia cu nume de cântec, Moniom. Oricine e bine primit aici, unde Verde-Împărat îţi urează „bun venit”, unde Împărateasa Natură te copleşeşte cu toată frumuseţea ei.

Partea întâi: Marea descoperire
Este sfârşitul lui martie. Sunt în tren, cu destinaţia Reşiţa, de unde, împreună cu colegii mei de drumeţie vom pleca mai departe prin Munţii Dognecei. Vremea este incredibil de frumoasă; se anunţă o zi de primăvară însorită şi călduroasă. Privesc pe fereastra vagonului, admir natura care se dezmorţeşte după lunga iarnă şi dă semne că în curând va renaşte într-un veşmânt nou.
Suntem aproape de destinaţie, ne mai despart câteva momente. Arunc o ultimă privire pe fereatră, şi această ultimă privire atinge nişte dealuri verzi ce unduiesc în valuri, flancând valea de o parte şi de cealaltă. Imaginaţia îmi zboară şi mă văd deja urcând pe acea mochetă de iarbă, tot mai sus, până pe culme. Oare unde suntem? La Moniom, mi se răspunde. Aud pentru prima dată acest nume. Îmi place, e deosebit, e special, e melodios.
Promisiunea ce urmează e firească. În curând voi simţi verdele sub tălpi.

Partea a doua: Prima atingere
Au trecut două săptămâni de la „marea descoperire”. Trenul opreşte în gara Moniom. Atracţia verdelui e irezistibilă. Vremea nu e prea grozavă, e închisă, ameninţătoarea, dar eu nu mai aveam răbdare, trebuia să vin. De altfel, nu mi-am adus cu mine nici aparatul foto, n-am nevoie de el, n-am timp pentru el, vreau doar să simt.
Sunt împreună cu doi colegi de drumeţie. Străbatem satul şi începem urcuşul, începem să explorăm. Totul e nou pentru noi. Ne simţim liberi. Nu ştim exact încotro să ne îndreptăm, dar asta nu contează. Suntem acolo şi avem la dispoziţie întreaga zi să descoperim zona.
Urcăm, ne oprim, privim, mai urcăm puţin, ne amuzăm, facem cumpăna, pornim mai departe... Am dat gata dealurile de pe partea dreaptă a Moniomului, dealul Gruni şi dealul Bârna. Acum ne îndreprăm paşii spre dealul din stânga satului. După ce traversăm podul peste Bârzava, urcăm spre Tâlva Mare.
Plecăm spre casă, cu gândul deja la o grabnică revedere.

Partea a treia: Tărâmul lui Verde-Împărat
A trecut o lună de la „prima atingere”. Soarele e stăpân pe cerul albastru ornat cu norişori de vată. „Dealurile mele” strălucesc în verde viu, iar covorul de flori galbene îmbracă totul într-o nuanţă dulce, ca de miere.


De data asta, aparatul foto nu lipseşte din dotare. Ne hotărâm să facem traseul în sens învers, aşa că, începem cu Tâlva Mare şi, cu fiecare pas pe care îl facem, cu fiecare metru pe care îl urcăm priveliştea din jur se deschide din ce în ce mai mult: uite Reşiţa, uite şi Semenicul, surprinzător, dar se văd chiar şi Munţii Ţarcu purtând pe culmile lor ultima căciulă albă de zăpadă.



După ce ne luptăm cu câţiva ghimpi, care insistă să se agaţe de noi, să ne implore să-i luăm şi pe ei în aventura noastră, ajungem în vârf. Suntem stăpânii micro-universului de la picioarele noastre.
De partea cealaltă a văii Bârzavei, Moniomul cu ale sale dealuri verzi îşi afişează splendoarea, lucind în lumina soarelui - Împăratul de la Miazăzi. Şi ne cheamă...
Începem coborârea, totul e minunat în jur astfel că din loc în loc ne oprim şi facem câte o rotaţie completă, să putem cuprinde din priviri întregul spectacol oferit de Împărăteasa Natură. Cu cât coborâm mai mult şi ne apropiem de „valurile” verzi, le simţim puterea, autoritatea, fermitatea şi... invitaţia.



Mângâiem spinările moi şi netede cu pasul. Pe covorul catifelat se imprimă imaginea paşilor noştri întrerupţi numai de momentele de admiraţie. Pe cealaltă parte a dealurilor ne aşteaptă apele lacului Moniom, iar pe malul acestuia se întinde pădurea primitoare. Ne pierdem printre copaci, simţim vibraţiile plăcerii cum ne invadează trupurile şi într-o avalanşă de emoţii ne contopim, ne unim cu natura, într-un ultim gest.

Partea a patra: Tablou autumnal
Vara s-a scurs. Imaginea verdelui de Moniom mi-a însoţit nopţile ultimelor luni. Avem  programată o drumeţie aici, în miez de toamnă. Nu ştiu dacă vreau să merg. Mi-e teamă. Mi-e teamă că o să ajung acolo şi voi găsi altceva, alt Moniom, diferit de al meu. Oare „dealurile mele” şi-au pierdut „verdele”? Oare imaginea autumnală poate egala perfecţiunea estivală? Oare, oare, oare... Prea multe întrebări.
Îndrăznesc, totuşi, şi mă alătur grupului. Dimineaţa nu este prea veselă. Cerul este închis, simţind parcă frământările mele.




Începem urcarea, sentimentele mele încep să se limpezească, dealurile au rămas verzi, iar copacii s-au înveşmântat, fiecare cu haine de altă culoare, pictând totul în jur. Câteva picături răzleţe străbat văzduhul, apoi, chiar dacă soarele nu s-a arătat la faţă, norii s-au mai subţiat, oferindu-ne suficintă lumină pentru a vedea toamna în culorile ei cele mai îndrăzneţe.
Un festival de culori se oglindeşte în lacul Moniom. Apele lui ţin captive toate nuanţele autumnale. Spectacol total!




Un Moniom alb?
Ar fi oare posibil? L-am văzut verde, l-am văzut colorat...
La iarnă, când 2014 îi va preda ştafeta lui 2015 vom petrece patru zile la Bocşa Montană, la doar câţiva kilometri distanţă de Moniom.
Şi îndrăznesc să visez... în alb.

luni, 10 noiembrie 2014

Lacul Ochiul Beiului şi Cascada Beuşniţa



În urmă cu câteva săptămâni am prezentat unul dintre cele mai frumoase locuri din Parcul Naţional Cheile Nerei – Beuşniţa, şi anume, Cascada La Văioaga. Ne întoarcem acum pe Cheile Nerei şi vorbim despre alte două obiective turistice, mult mai cunoscute, mediatizate şi râvnite: Lacul Ochiul Beiului şi Cascada Beuşniţa.

Legenda spune că, pe vremea când Banatul se afla sub stăpânire otomană, trăia aici un paşă hain. Acesta avea un fiu. Tânărul bei era de-o frumuseţe neasemuită şi avea nişte ochi incredibili, de un albastru nemaivăzut. Tânărul pornea des la vânătoare prin îmrejurimi şi, într-o zi, ajungând în Poiana Florii, a întâlnit o frumoasă fată, fiica unui cioban valah din satul Potoc, aflată cu oile la păscut.
Tinerii, de cum s-au văzut, s-au îndrăgostit, însă dragostea celor doi nu a fost pe placul tatălui prinţului turc care, imediat ce a aflat vestea, a trimis slugile s-o omoare pe frumoasa păstoriţă. Tânărul bei o găseşte pe fată fără suflare, în locul în care astăzi se află Cascada Beuşniţa. Porneşte în urmărirea ucigaşilor şi, în timp ce se lupta cu călăul fetei, a fost rănit la unul dintre frumoşii lui ochi. În acel loc a apărut un lac cu ape albastre, lac pe care astăzi îl numim Lacul Ochiul Beiului, deoarece culoarea apelor este aceeaşi cu cea a ochilor frumosului bei. Iar din lacrimile sale s-a format un izvor.
De asemenea, legenda beiului mai spune că apele Cascadei Beuşniţa simbolizează voalul de mireasă al tinerei păstoriţe care coboară pe apele învolburate pentru a se întâlni, în nemurire, pentru eternitate, cu lacrimile iubitului său.
Se zvoneşte că, în noaptea de Sânziene, la Lacul Ochiul Beiului ielele vin să se scalde şi să danseze până la apariţia zorilor în jurul lacului.

Ochiul Beiului este un lac cu diametrul de 15 m şi o adâncime de până la 3,6 m. De remarcat este nuanţa verde-albăstruie a apei, culoare deosebită şi unică. Apa lacului nu îngheaţă niciodată, iar acest aspect se datorează izbucului care alimentează constant lacul.
Din Lacul Ochiul Beiului se formează pârâul Bei, care la doar câţiva metri în aval aşteaptă apele Beuşniţei cu care se uneşte pentru a porni împreună pe Valea Beiului.








 .