Locuri propice pentru îndrăgosteală IV

Şi anul acesta, la fel ca în luna februarie a fiecărui an, scriu un articol dedicat iubirii în care recomand câteva locuri pe care le-am vizitat şi le consider potrivite pentru sensibilizarea sentimentelor umane profunde, a dorinţei de frumos, de armonie, tandreţe, afecţiune, dragoste...

Pentru că dragostea ne sensibilizează, ne face mai buni, mai frumoşi, mai calzi, de aceea suntem mereu în căutarea ei, călători pe drumuri romantice. Ne putem numi victorioşi ori de câte ori descoperim reflectate în noi sentimente pure, ideea de bine, echilibru şi frumuseţe interioară, dar mai ales atunci când toate acestea le putem dărui.

Să purcedem, aşadar...

Piazzale Michelangelo - Florenţa

Că Florenţa este un oraş romantic e o certitudine, o convingere, un fapt de netăgăduit. Însă nu vreau să vorbesc acum despre întregul oraş ci despre un anumit loc, un loc deosebit, o piaţetă faimoasă care oferă panorame superbe, binecunoscute în întreaga lume. Piazzale Michelangelo este un loc special atât pentru florentini, cât şi pentru turişti şi, după cum ne spune Irving Stone, era şi pentru Michelangelo, el venind aici pentru a-şi regăsi pacea interioară, echilibrul şi pentru a admira frumuseţea oraşului său.

„Florenţa, luminoasă în luna plină, părea atât de aproape, încât avea impresia că ar putea atinge cu degetele Senoria sau Domul. Oraşul oferea o privelişte atât de frumoasă, că îi tăia respiraţia. Nu-i de mirare că tinerii oraşului îi cântau balade romantice, căci nicio fată nu putea concura cu aceasta.”

Keszthely

Un orăşel maghiar, liniştit şi cochet aşezat pe malul Lacului Balaton şi, cum îi şade bine unei destinaţii romantice, este dotat şi cu un castel. Castelul Festetics, realizat în stil baroc, datează din secolul al XVIII-lea şi este cel de-al treilea ca mărime din Ungaria. A fost păstrat într-o stare excelentă şi este considerat perla oraşului.

De remarcat este şi Piaţa Principală a oraşului, impecabilă, unde se găsesc clădiri ce etalează şarmul barocului târziu. Printre cele mai importante se numără clădirea Primăriei, a Teatrului, dar şi Coloana Trinităţii. O atenţie deosebită merită Biserica Franciscană, un lăcaş foarte vechi, construit iniţial în stil gotic, ce a fost reconstruit şi renovat de multe ori de-a lungul istoriei, schimbându-şi permanent stilul arhitectonic, dar reuşind să-şi păstreze până azi rozeta originală.

Sursa foto

Crovurile

Orice ieşire în sânul Naturii îţi oferă momente de linişte, de bucurie, de armonie, de încredere, dar sunt unele locuri unde toate acestea sunt trăite cu o intensitate crescută, aproape palpabilă.

Crovurile, sau Poienile de Sus ale Cernei cum mai sunt ele denumite, reprezintă unul dintre aceste ţinuturi magice. Înconjurate de culmi stâncoase din toate părţile, crovurile sunt nişte locuri intime, acoperite cu o pătură de iarbă, moale şi deasă, cu firul scurt, ca o ţesătură pufoasă. Te simţi protejat şi liniştit, ca şi cum te-ai putea cuibări în căuşul unei palme uriaşe, dar protectoare, unde nimic nu te va tulbura, la tine ajungând doar liniştea.

Villa Gregoriana – Tivoli

Orice vizită la Tivoli este sinonimă cu vizitarea Villei D’Este. Dar Tivoli nu înseamnă doar atât, deşi Villa D’Este îşi merită pe deplin renumele, grădinile sale fiind absolut magnifice.

Însă în acest micuţ şi liniştit orăşel am găsit un loc deosebit, rupt parcă dintr-o altă realitate. La prima vedere pare totul cât se poate de firesc. O localitate ca multe altele, cu obiective turistice, istorice, clădiri frumoase, străzi pe care circulă maşini... Până când intri pe o poartă, o simplă poartă, aflată pe o stradă oarecare.

Însă, în spatele acelei porţi, o lume fantastică se deschide... Un parc natural de o frumuseţe aparte, cu grote şi cascade, cu alei ce urcă şi coboară, o natură sălbatică pe care te-ai fi aşteptat să o găseşti departe de orice aşezare umană, nicidecum în mijlocul oraşului.

Cortona

Ah, Toscana! Aşezări romantice, locuri pitoreşti, peisaje ce-ţi taie răsuflarea, coline sinuoase ce-şi topesc verdele sub razele soarelui, oraşe de piatră...

Iar Cortona, Cortona se potriveşte perfect în peisaj, cu străzile, casele, bisericile şi pieţele sale de piatră, cocoţată pe un deal şi revărsându-se spre vale, înconjurată de ziduri solide, neatinsă de trecerea vremii, stă cuminte încă de pe vremea civilizaţiei etrusce sub soarele toscan să-şi primească porţia binemeritată de raze şi căldură.

În mijlocul ei se află faimoasa Piazza Della Repubblica, locul în care, în urmă cu câţiva ani, André Rieu a ales să susţină un concert denumit, cum altfel decât... Romantic Paradise. Sună convingător?

Colina Gianicolo – Roma

Chiar dacă nu face parte dintre cele şapte coline pe care a fost întemeiată Roma, Gianicolo este un obiectiv de neratat pentru cei care iubesc panoramele deosebite, de aici putând fi admirate unele dintre cele mai frumoase privelişti asupra „Caput Mundi”.

La Passeggiata del Gianicolo este formată, la început, din două alei străjuite de platani ce se unesc în Piazza Garibaldi, formând apoi o singură aleea ce şerpuieşte pe deasupra Romei şi străbate colina oferind şansa unei plimbări romantice şi la tot pasul posibilitatea de a arunca câte o privire asupra Oraşului Etern.

Sper ca recomandările mele să vă inspire în alegerea viitoarelor destinaţii de călătorie. Pentru mai multe destinaţii romantice puteţi consulta articolele similare din anii trecuţi: 2013, 2014 şi 2015.

Întâlnirea cu David

Toamna lui 1992...

Florenţa

Mă plimb pe străzile oraşului, fără o ţintă anume, doar păşesc şi privesc, admir, respir. Zi de zi aceleaşi plimbări pe străzi pietruite, printre edificii, palate, biserici, statui. Totul e fascinant. Nu mă pot sătura, deşi nu am prea multe informaţii, nu prea cunosc semnificaţia tuturor acestor locuri, dar nu ai nevoie neapărat de o înşiruire de ani şi vorbe ca să recunoşti frumosul, valoarea. Ea este acolo şi o simţi...

În Piazza della Signoria tronează o sculptură despre care toată lumea spune că este cea mai frumoasă din lume. Pe atunci nu ştiam că e doar o copie...

Toamna lui 2015...

Florenţa

Mă întorc după 23 de ani în oraşul în care am cunoscut parfumul istoriei impregnat în fiecare părticică a lui, în fiecare clădire, stradă, în fiece piatră. Îl găsesc la fel, fiecare pietricică e la locul ei. E neschimbată, şi nu doar de la ultima mea vizită, Florenţa e neschimbată de secole, e un oraş încremenit în timp, ancorat în istorie. Pe aceleaşi străzi s-au plimbat cu veacuri în urmă Michelangelo, Lorenzo Magnificul, Leonardo, Marsilio Ficino, Dante...

„Pentru Michelangelo, ori de câte ori trecea pe lângă casa familiei poetului Dante Alighieri şi biserica din piatră Badia era ca plimbare printr-o galerie, căci un toscan tratează piatra cu tandreţea cu care un amant îşi mângâie iubita.”                                                                                            Irving Stone

Florenţa a fost inventată pentru a „găzdui” Renaşterea, renaşterea eternă. Atunci, în acel moment, timpul a încetat să mai curgă, istoria s-a oprit acolo, restul prea puţin mai contează.

Oraşul este acelaşi pe care-l ştiu, emoţiile mele, însă, sunt diferite. Nu mai plutesc în derivă pe marea de piatră, paşii mei acum sunt siguri, o forţă misterioasă mă atrage, ştiu cu certitudine ce, sau mai bine spus pe cine vreau să văd pentru prima oară. Vreau să-l văd pe el, să-l întâlnesc pe David.

Galleria dell’Accademia, casa lui David, a fost fondată în anul 1784 de către Marele Duce Pietro Leopoldo, apoi academia a fost mărită şi reorganizată în secolul al XIX-lea. În anul 1873 arhitectul Emilio de Fabris amenajează Tribuna, special pentru a-l găzdui pe David al lui Michelangelo.

David s-a născut dintr-un bloc de marmură, lung de peste cinci metri, extras din carierele de la Carrara, care a zăcut aproape jumătate de veac pe şantierul din apropierea Domului deoarece a fost abandonat rând pe rând de toţi sculptorii, aceştia afirmând că blocul ar fi prea îngust, prezintă multe vene, nu este destul de compact şi, pentru că fusese cioplit cel mai adânc la mijlocul lungimii, urma să se rupă în punctul cel mai îngust.

La 16 august 1501, Michelangelo primeşte din partea consiliul oraşului comanda pentru realizarea lui David. Artistul avea pe atunci 26 de ani şi era ferm în convingerile sale privind idealurile de frumuseţe, idei pe care le-a dezvoltat în mediul neoplatonic de la curtea familiei Medici. Frumuseţea era văzută ca o reflectare a lumii divine în plan terestru, aproape ca o revelaţie a lui Dumnezeu în figura omenească, considerată ca fiind forma în care frumuseţea divină se manifesta în modul cel mai elocvent. Michelangelo era, de asemenea, convins că pentru a atinge acea frumuseţe superioară ideile trebuie trecute prin filtrul naturii şi al fanteziei.

Deşi ştia că formele naturale nu pot fi perfect imitate, era profund fascinat de ele şi îşi dedica mult timp făcând disecţii pentru a putea studia anatomia corpului uman. Rezultatul tuturor acestor studii, acestor teorii şi fantezii a fost... David.

„Acum coloana îl chema, dăruindu-i-se pe de-a-ntregul. Uneltele lui pătrundeau în «carnea» marmurii cu o putere înspăimântătoare, căutând coaste şi coapse, şi piept, şi vintre, şi genunchi. Cristalele albe care zăcuseră adormite timp de jumătate de secol se dăruiau acum cu dragoste la fiecare atingere, de la cea mai subtilă nuanţă până la lovitura puternică prin care ciocanul şi dalta lui înaintau de la gleznă spre genunchi şi coapsă fără oprire...”                                          Irving Stone

Michelangelo a muncit asiduu timp de aproape trei ani pentru a termina acest colos de peste 4 metri înălţime. El nu era mulţumit cu reprezentarea unui singur individ, ci căuta omul universal, pe fiecare om, care, de la începutul timpului, a luat hotărârea de a lupta pentru libertate. Figura eroică a tânărului, care reflectă unul dintre cele mai serene momente ale artistului, este surprinsă în momentul culminant al deciziei, trădând încă sentimentele de frică, ezitare, respingere şi îndoială.

Eroul biblic este, de altfel, reprezentat în momentul de concentrare maximă având privirea determinată a celui care se află pe punctul de a lupta, convins că trebuie să câştige. Forţa sa morală îi conferă o expresie de serenitate în timp ce muşchii dezvăluie încordarea trupului, care se manifestă, în special, în mişcarea bruscă a gâtului şi ale braţelor care strâng praştia şi piatra cu ajutorul cărora îl va învinge pe Goliat.

„Se îndreptă spre faţa lui David, o sculptă cu duioşie, cu toată dragostea şi simpatia de care era în stare: chipul puternic, nobil al tânărului care urma să facă dintr-un moment într-altul trecerea spre maturitate, care era în clipa aceea trist şi nesigur asupra a ceea ce avea de făcut, cu sprâncenele unite, cu ochii întrebători, cu buzele frematând. Expresia trebuia să se armonizeze cu restul corpului. Trăsăturile de pe faţa lui David trebuiau să exprime că răul era vulnerabil, chiar dacă purta o armură grea de o mie de funzi. Că era întotdeauna un punct neprotejat şi că, dacă binele din om predomina, acesta urma să găsească acel punct şi o modalitate de a-l penetra. Sentimentele trebuiau să transmită ideea că acest conflict cu Goliat era o parabolă despre lupta dintre bine şi rău.” I. Stone

După ce a fost finalizată, o comisie formată din cei mai mari artişti florentini a decis, la insistenţele lui Michelangelo, ca statuia să fie amplasată în Piazza della Signoria, în faţa clădirii Palazzo Vecchio. La 14 mai 1504, David părăseşte atelierul artistului, dar din cauza mărimii şi greutăţii ei, statuia nu putea fi mutată decât cu câţiva metri pe oră, astfel că va avea nevoie de vreo patru zile pentru a ajunge la locul stabilit.

În timpul unei revolte populare petrecute la 26 aprilie 1527, poporul florentin, care a pus stăpânire pe Palazzo Vecchio, s-a apărat aruncând cu pietre. Accidental, una dintre acestea a lovit statuia, spărgându-i braţul stâng în trei bucăţi. După ce lucrurile s-au liniştit, tinerii Giorgio Vasari şi Francesco Salviati, numit Cecchin, văzând pe jos bucăţile de marmură, au avut grijă să le adune şi să le ascundă în şopronul familiei lui Cecchin. David a rămas mutilat pentru următorii treizeci de ani, până când statuia a fost restaurată din ordinul lui Cosimo I de Medici.

În luna august 1873, pentru a proteja capodopera de intemperii, aceasta a fost transferată la Galleria dell’Accademia, în aşa-numita Tribuna lui David, realizată tocmai în acest scop. Locul din piaţă, rămas liber, a fost ocupat, începând din anul 1910, de o copie.

Am intrat cu teamă în galerie, chiar ezitând puţin, parcă aş fi fost o adolescentă îndrăgostită la prima întâlnire cu un iubit ştiut doar din poze. Dar, în sfârşit, iată-mă aici, după mai bine de cinci secole după ce mâinile lui Michelangelo au creat magnifica sculptură, privind fascinată acest corp atât de puternic, de viu, de proaspăt. Proporţiile sunt perfecte, muşchii sunt încordaţi, venele pulsează, privirea e fermă, trupul vibrează. Este incredibilă forţa pe care o emană.

E timpul pentru contemplare...

M-am oprit din fuga mea nebună, am oprit timpul, am oprit istoria, pentru a mă putea bucura în linişte de acastă capodoperă. Am concentrat eternitatea în acele momente.

Apoi m-am relaxat, am dat drumul timpului să curgă.

Acum, ceva mai liniştită, am reuşit să vizitez întreagul muzeu.

Prima sală este dominată de modelul original din ghips al lui Giambologna pentru sculptura din marmură Răpirea Sabinelor, sculptură ce poate fi văzută în Piazza Signoriei. De jur-împrejur pot fi admirate opere ale pictorilor florentini din secolele XV-XVI, printre aceştia Botticelli, Perugino, Domenico Ghirlandaio, Filippino Lippi.

Se intră apoi în Galeria Prizonierilor (la Galleria dei Prigioni), numită astfel datorită „prizonierilor” lui Michelangelo, o serie de patru statui reprezentând nuduri masculine, sculpturi realizate iniţial pentru mormântul Papei Iulius al II-lea. Aceste opere neterminate dau impresia că aceşti prizonieri duc o luptă cu materia care îi înconjoară pentru a putea ieşi la iveală.

Tot aici se află alte două opere ale lui Michelangelo, Pietá da Palestrina şi sculpura neterminată reprezentându-l pe Sfântul Matei, concepută iniţial pentru seria Apostolilor destinaţi Catedralei. În acestă operă se poate observa clar conceptul dramatic şi filosofic al „subiectului captiv în marmură”, care se eliberează încetul cu încetul.

Pe pereţii încăperii se găsesc picturi datând din secolul al XVI-lea. La capătul acestei galerii se află Tribuna lui David, cu celebra sculptură care domină locul.

Galleria dell’Accademia mai include câteva săli cu lucrări datând din secolele XIV-XV, Gipsoteca Bartolini - ce cuprinde numeroase modele din ghips pentru sculpturi ale artiştilor toscani, precum şi un Muzeu al instrumentelor muzicale.

Înainte de plecare am aruncat o ultimă privire spre magnificul David, apoi... despărţirea. M-am îndreptat cu paşi grăbiţi spre ieşire pentru a nu mai avea timp să mă răzgândesc.

Arrivederci, David!

Up in the air

Îmi place să zbor. Cu avionul. Mi-ar plăcea să zbor şi cu ajutorul aripilor, dar pentru că nu mi-au crescut încă, mă mulţumesc cu aripile avionului.

Îmi place să stau la geam, să văd cum se înalţă avionul şi cum se îndepărtează de pământ, cum tot ce rămâne în urmă se face mic, tot mai mic, iar orizontul devine din ce în ce mai larg. Privesc cum se succed formele de relief, aşezările, culorile, modelele naturii. Dacă e înnorat plutesc pe plapuma albă de nori spre albastrul intens, infinit. Apoi, la aterizare, totul îşi recapătă forma şi mărimea firească: vegetaţia, clădirile, oamenii, chiar şi timpul...

Câteodată, în apropirea casei mele trece prin văzduh câte un avion, Wizz air-ul de Roma. Uneori mai aproape, alteori mai departe. De multe ori m-am uitat cu jind la el. Ştim că într-o zi voi fi acolo sus şi voi privi în sens invers, spre casă.

Timişoara - Roma

De câte ori călătoresc cu avionul sau cu autocarul mă aşez pe partea stângă. Nu este vorba de nicio supertiţie, pur şi simplu aşa m-am obişnuit. După ce mi-am cumpărat biletul de Roma am făcut un calcul rapid şi am ajuns la concluzia că trebuie să mă aşez pe partea dreaptă.

Aşa am şi făcut. M-am aşezat cuminte la geam, am aşteptat ca avionul să decoleze, să zboare, să se înalţe, sus, cam prea sus. Urmează o curbă amplă şi iată oraşul, uite stadionul, cartierul, biserica, strada... deşi aveam aparatul foto în mână, n-am apucat să fac fotografii; eram prea absorbită. Mă aflam la locul potrivit.

Sub noi se ţese plapuma de nori, din ce în ce mai densă, de nepătruns. Drumul însă e scurt, iar timpul trece repede. Ne pregătim să spargem albul norilor pentru a reveni apoi cu picioarele pe pământ.

Întrebările care nu-mi dădeau pace: Oare vom trece pe deasupra oraşului? Voi vedea Roma de sus? Da, pentru că eram la locul potrivit. Un oval mare şi alb ca un covrig în formă de 0 se distinge cu claritate. E Olimpico! De câte ori am fredonat „împreună” cu spectatorii de pe stadionul Olimpico: Roma, Roma, Roma!

Apoi, se desfăşoară sub noi întregul oraş, cu clădiri, străzi, monumente în miniatură, cu Tibrul care şerpuieşte printre ele. De aici, de sus, nu se observă aglomeraţia, agitaţia. Pare totul inert, liniştit, ca o machetă ce aşteptă să fie studiată. Mă reped la geantă şi scotocesc după aparatul foto pe care îl abandonasem între timp.

Prima clădire pe care o observ şi o recunosc e Basilica San Pietro cu a ei cupolă inconfundabilă şi forma rotundă a pieţei care crează un spaţiu liber în mijlocul clădirilor înghesuite. Îmi strecor privirea de-a lungul străzilor înguste spre Altare della Patria, alb şi solemn în mijlocul marelui oraş. Mai departe, bătrânul Colosseum înconjurat de ruinele unui măreţ imperiu.

Toate par atât de mici, de fragile... dar în scurt timp aveam să aflu că nu erau deloc aşa, dimpotrivă, erau robuste, solide, trainice, măreţe.

Roma - Timişoara

Lăsăm lucrurile pământeşti pentru o altă poveste şi ne întoarcem la cele aeriene. Pentru că orice dus are şi un întors, iată-mă peste o săptămână, din nou în avion, tot la geam, dar de data aceasta pe partea obişnuită, cea stângă.

Aeronava prinde viteză şi ţâşneşte direct deasupra Mediteranei. După ce se înalţă suficient, face o răsucire elegantă şi survolează „cizma” trecând şi de data acesta pe deasupra Romei, oferindu-mi o ultimă ocazie să o admir, să mi-o întipăresc în suflet şi-n amintiri.

Ţin aparatul foto la îndemână pentru că trecem deasupra Apeninilor şi din loc în loc se zăreşte câte un masiv mai înalt care încă nu a renunţat la cuşma albă de nea. Trecem apoi de ţărmul linear care delimitează uscatul de Marea Adriatică. Deasupra mării norii se îngrămădesc hotărâţi să o acopere pentru ca apoi să devină una cu ea. Când ne apropiem de ţărmul croat norii se risipesc cuminţi pentru a lăsa vederii noastre defilarea sutelor de insuliţe care decorează ca o dantelă întreaga coastă.

Cu cât ne apropiem de casă formele de relief se aplatizează până ce devin netede ca-n palmă. Urmăresc formele geometrice ale culturilor şi panglicile apelor curgătoare ce şerpuiesc pe întinsul şesurilor. Verdele câmpiei se apropie uşor, şi se intensifică până ce ne înconjoară cu totul când avionul atinge solul pe pista aeroportului din Timişoara.