Toamna lui
1992...
Florenţa
Mă plimb pe străzile oraşului, fără o ţintă anume,
doar păşesc şi privesc, admir, respir. Zi de zi aceleaşi plimbări pe străzi
pietruite, printre edificii, palate, biserici, statui. Totul e fascinant. Nu mă
pot sătura, deşi nu am prea multe informaţii, nu prea cunosc semnificaţia tuturor
acestor locuri, dar nu ai nevoie neapărat de o înşiruire de ani şi vorbe ca să
recunoşti frumosul, valoarea. Ea este acolo şi o simţi...
În Piazza della Signoria tronează o sculptură despre
care toată lumea spune că este cea mai frumoasă din lume. Pe atunci nu ştiam că
e doar o copie...
Toamna lui
2015...
Florenţa
Mă întorc după 23 de ani în oraşul în care am
cunoscut parfumul istoriei impregnat în fiecare părticică a lui, în fiecare
clădire, stradă, în fiece piatră. Îl găsesc la fel, fiecare pietricică e la
locul ei. E neschimbată, şi nu doar de la ultima mea vizită, Florenţa e
neschimbată de secole, e un oraş încremenit în timp, ancorat în istorie. Pe aceleaşi
străzi s-au plimbat cu veacuri în urmă Michelangelo, Lorenzo Magnificul,
Leonardo, Marsilio Ficino, Dante...
„Pentru
Michelangelo, ori de câte ori trecea pe lângă casa familiei poetului Dante
Alighieri şi biserica din piatră Badia era ca plimbare printr-o galerie, căci
un toscan tratează piatra cu tandreţea cu care un amant îşi mângâie iubita.” Irving Stone
Florenţa a fost inventată pentru a „găzdui” Renaşterea, renaşterea eternă. Atunci,
în acel moment, timpul a încetat să mai curgă, istoria s-a oprit acolo, restul prea
puţin mai contează.
Oraşul este acelaşi pe care-l ştiu, emoţiile mele,
însă, sunt diferite. Nu mai plutesc în derivă pe marea de piatră, paşii mei acum
sunt siguri, o forţă misterioasă mă atrage, ştiu cu certitudine ce, sau mai
bine spus pe cine vreau să văd pentru prima oară. Vreau să-l văd pe el, să-l
întâlnesc pe David.
Galleria dell’Accademia,
casa lui David, a fost fondată în anul 1784 de către Marele Duce Pietro Leopoldo,
apoi academia a fost mărită şi reorganizată în secolul al XIX-lea. În anul 1873
arhitectul Emilio de Fabris amenajează Tribuna, special pentru a-l găzdui pe
David al lui Michelangelo.
David
s-a născut dintr-un bloc de marmură, lung de peste cinci metri, extras din
carierele de la Carrara, care a zăcut aproape jumătate de veac pe şantierul din
apropierea Domului deoarece a fost abandonat rând pe rând de toţi sculptorii,
aceştia afirmând că blocul ar fi prea îngust, prezintă multe vene, nu este
destul de compact şi, pentru că fusese cioplit cel mai adânc la mijlocul
lungimii, urma să se rupă în punctul cel mai îngust.
La 16 august 1501, Michelangelo primeşte din partea consiliul oraşului comanda pentru
realizarea lui David. Artistul avea pe atunci 26 de ani şi era ferm în convingerile
sale privind idealurile de frumuseţe, idei pe care le-a dezvoltat în mediul
neoplatonic de la curtea familiei Medici. Frumuseţea era văzută ca o reflectare
a lumii divine în plan terestru, aproape ca o revelaţie a lui Dumnezeu în
figura omenească, considerată ca fiind forma în care frumuseţea divină se
manifesta în modul cel mai elocvent. Michelangelo era, de asemenea, convins că
pentru a atinge acea frumuseţe superioară ideile trebuie trecute prin filtrul
naturii şi al fanteziei.
Deşi ştia că formele naturale nu pot fi perfect imitate,
era profund fascinat de ele şi îşi dedica mult timp făcând disecţii pentru a
putea studia anatomia corpului uman. Rezultatul tuturor acestor studii, acestor
teorii şi fantezii a fost... David.
„Acum coloana îl
chema, dăruindu-i-se pe de-a-ntregul. Uneltele lui pătrundeau în «carnea»
marmurii cu o putere înspăimântătoare, căutând coaste şi coapse, şi piept, şi
vintre, şi genunchi. Cristalele albe care zăcuseră adormite timp de jumătate de
secol se dăruiau acum cu dragoste la fiecare atingere, de la cea mai subtilă
nuanţă până la lovitura puternică prin care ciocanul şi dalta lui înaintau de
la gleznă spre genunchi şi coapsă fără oprire...” Irving Stone
Michelangelo a muncit asiduu timp de aproape trei
ani pentru a termina acest colos de peste 4 metri înălţime. El nu era mulţumit
cu reprezentarea unui singur individ, ci căuta omul universal, pe fiecare om,
care, de la începutul timpului, a luat hotărârea de a lupta pentru libertate. Figura
eroică a tânărului, care reflectă unul dintre cele mai serene momente ale
artistului, este surprinsă în momentul culminant al deciziei, trădând încă
sentimentele de frică, ezitare, respingere şi îndoială.
Eroul biblic este, de altfel, reprezentat în
momentul de concentrare maximă având privirea determinată a celui care se află
pe punctul de a lupta, convins că trebuie să câştige. Forţa sa morală îi
conferă o expresie de serenitate în timp ce muşchii dezvăluie încordarea
trupului, care se manifestă, în special, în mişcarea bruscă a gâtului şi ale
braţelor care strâng praştia şi piatra cu ajutorul cărora îl va învinge pe
Goliat.
„Se îndreptă
spre faţa lui David, o sculptă cu duioşie, cu toată dragostea şi simpatia de
care era în stare: chipul puternic, nobil al tânărului care urma să facă
dintr-un moment într-altul trecerea spre maturitate, care era în clipa aceea
trist şi nesigur asupra a ceea ce avea de făcut, cu sprâncenele unite, cu ochii
întrebători, cu buzele frematând. Expresia trebuia să se armonizeze cu restul
corpului. Trăsăturile de pe faţa lui David trebuiau să exprime că răul era
vulnerabil, chiar dacă purta o armură grea de o mie de funzi. Că era
întotdeauna un punct neprotejat şi că, dacă binele din om predomina, acesta
urma să găsească acel punct şi o modalitate de a-l penetra. Sentimentele
trebuiau să transmită ideea că acest conflict cu Goliat era o parabolă despre
lupta dintre bine şi rău.” I. Stone
După ce a fost finalizată, o comisie formată din cei
mai mari artişti florentini a decis, la insistenţele lui Michelangelo, ca
statuia să fie amplasată în Piazza della Signoria, în faţa clădirii Palazzo
Vecchio. La 14 mai 1504, David părăseşte atelierul artistului, dar din cauza
mărimii şi greutăţii ei, statuia nu putea fi mutată decât cu câţiva metri pe
oră, astfel că va avea nevoie de vreo patru zile pentru a ajunge la locul
stabilit.
În timpul unei revolte populare petrecute la 26
aprilie 1527, poporul florentin, care a pus stăpânire pe Palazzo Vecchio, s-a
apărat aruncând cu pietre. Accidental, una dintre acestea a lovit statuia, spărgându-i
braţul stâng în trei bucăţi. După ce lucrurile s-au liniştit, tinerii Giorgio
Vasari şi Francesco Salviati, numit Cecchin, văzând pe jos bucăţile de marmură,
au avut grijă să le adune şi să le ascundă în şopronul familiei lui Cecchin.
David a rămas mutilat pentru următorii treizeci de ani, până când statuia a
fost restaurată din ordinul lui Cosimo I de Medici.
În luna august 1873, pentru a proteja capodopera de intemperii,
aceasta a fost transferată la Galleria
dell’Accademia, în aşa-numita Tribuna
lui David, realizată tocmai în acest
scop. Locul din piaţă, rămas liber, a fost ocupat, începând din anul 1910, de o
copie.
Am intrat cu teamă în galerie, chiar ezitând puţin,
parcă aş fi fost o adolescentă îndrăgostită la prima întâlnire cu un iubit
ştiut doar din poze. Dar, în sfârşit, iată-mă aici, după mai bine de cinci
secole după ce mâinile lui Michelangelo au creat magnifica sculptură, privind
fascinată acest corp atât de puternic, de viu, de proaspăt. Proporţiile sunt
perfecte, muşchii sunt încordaţi, venele pulsează, privirea e fermă, trupul
vibrează. Este incredibilă forţa pe care o emană.
E timpul pentru contemplare...
M-am oprit din fuga mea nebună, am oprit timpul, am
oprit istoria, pentru a mă putea bucura în linişte de acastă capodoperă. Am concentrat
eternitatea în acele momente.
Apoi m-am relaxat, am dat drumul timpului să curgă.
Acum, ceva mai liniştită, am reuşit să vizitez
întreagul muzeu.
Prima sală este dominată de modelul original din
ghips al lui Giambologna pentru sculptura din marmură Răpirea Sabinelor,
sculptură ce poate fi văzută în Piazza Signoriei. De jur-împrejur pot fi
admirate opere ale pictorilor florentini din secolele XV-XVI, printre aceştia
Botticelli, Perugino, Domenico Ghirlandaio, Filippino Lippi.
Se intră apoi în Galeria Prizonierilor (la Galleria
dei Prigioni), numită astfel datorită „prizonierilor”
lui Michelangelo, o serie de patru statui reprezentând nuduri masculine,
sculpturi realizate iniţial pentru mormântul Papei Iulius al II-lea. Aceste opere
neterminate dau impresia că aceşti prizonieri duc o luptă cu materia care îi
înconjoară pentru a putea ieşi la iveală.
Tot aici se află alte două opere ale lui
Michelangelo, Pietá da Palestrina şi sculpura neterminată reprezentându-l pe
Sfântul Matei, concepută iniţial pentru seria Apostolilor destinaţi Catedralei.
În acestă operă se poate observa clar conceptul dramatic şi filosofic al „subiectului
captiv în marmură”, care se eliberează încetul cu încetul.
Pe pereţii încăperii se găsesc picturi datând din
secolul al XVI-lea. La capătul acestei galerii se află Tribuna lui David, cu
celebra sculptură care domină locul.
Galleria dell’Accademia mai include câteva săli cu
lucrări datând din secolele XIV-XV, Gipsoteca Bartolini - ce cuprinde numeroase
modele din ghips pentru sculpturi ale artiştilor toscani, precum şi un Muzeu al
instrumentelor muzicale.
Înainte de plecare am aruncat o ultimă privire spre
magnificul David, apoi... despărţirea. M-am îndreptat cu paşi grăbiţi spre
ieşire pentru a nu mai avea timp să mă răzgândesc.
Arrivederci,
David!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu