Moniom - atât de verde, atât de colorat

A fost odată ca niciodată, a fost un tărâm de poveste - Împărăţia cu nume de cântec, Moniom. Oricine e bine primit aici, unde Verde-Împărat îţi urează „bun venit”, unde Împărateasa Natură te copleşeşte cu toată frumuseţea ei.

Partea întâi: Marea descoperire

Este sfârşitul lui martie. Sunt în tren, cu destinaţia Reşiţa, de unde, împreună cu colegii mei de drumeţie vom pleca mai departe prin Munţii Dognecei. Vremea este incredibil de frumoasă; se anunţă o zi de primăvară însorită şi călduroasă. Privesc pe fereastra vagonului, admir natura care se dezmorţeşte după lunga iarnă şi dă semne că în curând va renaşte într-un veşmânt nou.

Suntem aproape de destinaţie, ne mai despart câteva momente. Arunc o ultimă privire pe fereatră, şi această ultimă privire atinge nişte dealuri verzi ce unduiesc în valuri, flancând valea de o parte şi de cealaltă. Imaginaţia îmi zboară şi mă văd deja urcând pe acea mochetă de iarbă, tot mai sus, până pe culme. Oare unde suntem? La Moniom, mi se răspunde. Aud pentru prima dată acest nume. Îmi place, e deosebit, e special, e melodios.

Promisiunea ce urmează e firească. În curând voi simţi verdele sub tălpi.

Partea a doua: Prima atingere

Au trecut două săptămâni de la „marea descoperire”. Trenul opreşte în gara Moniom. Atracţia verdelui e irezistibilă. Vremea nu e prea grozavă, e închisă, ameninţătoarea, dar eu nu mai aveam răbdare, trebuia să vin. De altfel, nu mi-am adus cu mine nici aparatul foto, n-am nevoie de el, n-am timp pentru el, vreau doar să simt.

Sunt împreună cu doi colegi de drumeţie. Străbatem satul şi începem urcuşul, începem să explorăm. Totul e nou pentru noi. Ne simţim liberi. Nu ştim exact încotro să ne îndreptăm, dar asta nu contează. Suntem acolo şi avem la dispoziţie întreaga zi să descoperim zona.

Urcăm, ne oprim, privim, mai urcăm puţin, ne amuzăm, facem cumpăna, pornim mai departe... Am dat gata dealurile de pe partea dreaptă a Moniomului, dealul Gruni şi dealul Bârna. Acum ne îndreprăm paşii spre dealul din stânga satului. După ce traversăm podul peste Bârzava, urcăm spre Tâlva Mare.

Plecăm spre casă, cu gândul deja la o grabnică revedere.

Partea a treia: Tărâmul lui Verde-Împărat

A trecut o lună de la „prima atingere”. Soarele e stăpân pe cerul albastru ornat cu norişori de vată. „Dealurile mele” strălucesc în verde viu, iar covorul de flori galbene îmbracă totul într-o nuanţă dulce, ca de miere.

De data asta, aparatul foto nu lipseşte din dotare. Ne hotărâm să facem traseul în sens învers, aşa că, începem cu Tâlva Mare şi, cu fiecare pas pe care îl facem, cu fiecare metru pe care îl urcăm priveliştea din jur se deschide din ce în ce mai mult: uite Reşiţa, uite şi Semenicul, surprinzător, dar se văd chiar şi Munţii Ţarcu purtând pe culmile lor ultima căciulă albă de zăpadă.

După ce ne luptăm cu câţiva ghimpi, care insistă să se agaţe de noi, să ne implore să-i luăm şi pe ei în aventura noastră, ajungem în vârf. Suntem stăpânii micro-universului de la picioarele noastre.

De partea cealaltă a văii Bârzavei, Moniomul cu ale sale dealuri verzi îşi afişează splendoarea, lucind în lumina soarelui - Împăratul de la Miazăzi. Şi ne cheamă...

Începem coborârea, totul e minunat în jur astfel că din loc în loc ne oprim şi facem câte o rotaţie completă, să putem cuprinde din priviri întregul spectacol oferit de Împărăteasa Natură. Cu cât coborâm mai mult şi ne apropiem de „valurile” verzi, le simţim puterea, autoritatea, fermitatea şi... invitaţia.

Mângâiem spinările moi şi netede cu pasul. Pe covorul catifelat se imprimă imaginea paşilor noştri întrerupţi numai de momentele de admiraţie. Pe cealaltă parte a dealurilor ne aşteaptă apele lacului Moniom, iar pe malul acestuia se întinde pădurea primitoare. Ne pierdem printre copaci, simţim vibraţiile plăcerii cum ne invadează trupurile şi într-o avalanşă de emoţii ne contopim, ne unim cu natura, într-un ultim gest.

Partea a patra: Tablou autumnal

Vara s-a scurs. Imaginea verdelui de Moniom mi-a însoţit nopţile ultimelor luni. Avem  programată o drumeţie aici, în miez de toamnă. Nu ştiu dacă vreau să merg. Mi-e teamă. Mi-e teamă că o să ajung acolo şi voi găsi altceva, alt Moniom, diferit de al meu. Oare „dealurile mele” şi-au pierdut „verdele”? Oare imaginea autumnală poate egala perfecţiunea estivală? Oare, oare, oare... Prea multe întrebări.

Îndrăznesc, totuşi, şi mă alătur grupului. Dimineaţa nu este prea veselă. Cerul este închis, simţind parcă frământările mele.

Începem urcarea, sentimentele mele încep să se limpezească, dealurile au rămas verzi, iar copacii s-au înveşmântat, fiecare cu haine de altă culoare, pictând totul în jur. Câteva picături răzleţe străbat văzduhul, apoi, chiar dacă soarele nu s-a arătat la faţă, norii s-au mai subţiat, oferindu-ne suficintă lumină pentru a vedea toamna în culorile ei cele mai îndrăzneţe.

Un festival de culori se oglindeşte în lacul Moniom. Apele lui ţin captive toate nuanţele autumnale. Spectacol total!

Un Moniom alb?

Ar fi oare posibil? L-am văzut verde, l-am văzut colorat...

La iarnă, când 2014 îi va preda ştafeta lui 2015 vom petrece patru zile la Bocşa Montană, la doar câţiva kilometri distanţă de Moniom.

Şi îndrăznesc să visez... în alb.

Lacul Ochiul Beiului şi Cascada Beuşniţa

În urmă cu câteva săptămâni am prezentat unul dintre cele mai frumoase locuri din Parcul Naţional Cheile Nerei – Beuşniţa, şi anume, Cascada La Văioaga. Ne întoarcem acum pe Cheile Nerei şi vorbim despre alte două obiective turistice, mult mai cunoscute, mediatizate şi râvnite: Lacul Ochiul Beiului şi Cascada Beuşniţa.

Legenda spune că, pe vremea când Banatul se afla sub stăpânire otomană, trăia aici un paşă hain. Acesta avea un fiu. Tânărul bei era de-o frumuseţe neasemuită şi avea nişte ochi incredibili, de un albastru nemaivăzut. Tânărul pornea des la vânătoare prin îmrejurimi şi, într-o zi, ajungând în Poiana Florii, a întâlnit o frumoasă fată, fiica unui cioban valah din satul Potoc, aflată cu oile la păscut.

Tinerii, de cum s-au văzut, s-au îndrăgostit, însă dragostea celor doi nu a fost pe placul tatălui prinţului turc care, imediat ce a aflat vestea, a trimis slugile s-o omoare pe frumoasa păstoriţă. Tânărul bei o găseşte pe fată fără suflare, în locul în care astăzi se află Cascada Beuşniţa. Porneşte în urmărirea ucigaşilor şi, în timp ce se lupta cu călăul fetei, a fost rănit la unul dintre frumoşii lui ochi. În acel loc a apărut un lac cu ape albastre, lac pe care astăzi îl numim Lacul Ochiul Beiului, deoarece culoarea apelor este aceeaşi cu cea a ochilor frumosului bei. Iar din lacrimile sale s-a format un izvor.

De asemenea, legenda beiului mai spune că apele Cascadei Beuşniţa simbolizează voalul de mireasă al tinerei păstoriţe care coboară pe apele învolburate pentru a se întâlni, în nemurire, pentru eternitate, cu lacrimile iubitului său.

Se zvoneşte că, în noaptea de Sânziene, la Lacul Ochiul Beiului ielele vin să se scalde şi să danseze până la apariţia zorilor în jurul lacului.

Ochiul Beiului este un lac cu diametrul de 15 m şi o adâncime de până la 3,6 m. De remarcat este nuanţa verde-albăstruie a apei, culoare deosebită şi unică. Apa lacului nu îngheaţă niciodată, iar acest aspect se datorează izbucului care alimentează constant lacul.

Din Lacul Ochiul Beiului se formează pârâul Bei, care la doar câţiva metri în aval aşteaptă apele Beuşniţei cu care se uneşte pentru a porni împreună pe Valea Beiului.

 .

Summertime

Mirosul autumnal îmi pătrunde prin nări şi-mi invadează întreaga fiinţă ce freamătă încercând să păstreze echilibrul fragil ce desparte cele două anotimpuri. Prin ceaţa opacă a amintirilor încerc să păstrez căldura albastră a mării, nuanţa galbenă a clipelor de vară pierdute printre valurile uitate de timp.

Oricât încerc să mă motivez, să mă conving că trecutul e dus, prezentul e aici, ciclul trebuie urmat, răcoarea albului invernal îmi dă fiori. E proba pe care va trebui s-o înfrunt pentru a renaşte, pentru a simţi din nou aroma florilor, mângâierea soarelui, puritatea poveştilor nescrise.

Şi atunci, răscolesc cămara amintirilor pentru a găsi într-un ungher al gândului frânturi de vis ce m-au călăuzit şi înainte, de nenumărate ori: căldura unui miez de vară, acordurile sublime ale unei melodii venite dintr-o vreme de demult, o voce inconfundabilă, un sentiment de linişte ce-mi va da putere să mă menţin vie, să-mi menţin spiritul la înălţimea unei aşteptări atât de lungi…

.