Budapesta în alergare

Budapesta. Minunată capitală situată pe Dunărea albastră. De câte ori am trecut prin acest oraș smulgând doar frânturi fugare, imagini răzlețe, fără a o putea pătrunde pe săturate. Sosise însă momentul să mă înfrupt cu poftă, să mușc adânc, să-i simt gustul din plin.

Există nenumărate modalități de a vizita un oraș ca Budapesta. Poți alege autobuzele Hop On – Hop Off, îi poți străbate străzile și podurile pe cont propriu pe jos sau cu bicicleta, poți alege un Free Walking Tour, poți face o croazieră pe Dunăre etc. Eu am ales o variantă mai specială: în alergare.

13 septembrie 2015. Primul meu Semimaraton – 21,097 m. Așeptam cu nerăbdare evenimentul, dar eram într-o oarecare măsură și apăsată de neliniști, de nesiguranță. Voi rezista oare?

Este o zi frumoasă, senină și călduroasă ce se anunță a deveni caniculară. Părăsec hostelul la care sunt cazată, traversez bulevardul Dózsa György (Gheorghe Doja) și mă aflu deja în Városliget (Parcul Orașului), locul de unde se va da Startul. Fac o ușoară încălzire pe aleile parcului. Lume multă. Nu mai am răbdare. Mă prezint la Start. Voi pleca cu ultimul val, împreună cu cei care aleargă mai încet, așa ca mine. Așteptarea e lungă.

Se dă startul. Pentru început pleacă cei mai rapizi, cei cu pretenții. Pornește și valul al doilea, apoi următorul, și încă unul. Vine și rândul nostru, a celor din valul al cincilea. Primii plecați sunt deja departe, au străbătut deja câțiva km.

Îmi aștept rândul cuminte și... START. Plec ca din pușcă. Realizez că alerg prea tare, dar, asta e, mă simt excelent. După avântul inițial, o las mai domol, dar simt că am un ritm bunicel.

Traversăm Piața Eroilor protejați de aripile Arhanghelului Gabriel – aflat în vârful unei coloane de 45 m, și sub privirile lui Árpád și ale șefilor de trib care ne urmăresc la fiecare pas.

Intrăm pe Bulevardul Andrássy ce face parte din categoria străzilor istorice, inclus în anul 2002 pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Trecem prin fața Operei de Stat, una dintre cele mai frumoase clădiri de operă din lume. Acum sunt „puțin grăbită”, dar mă voi întoarce într-o zi s-o cunosc, pe dinafară și pe dinăuntru, să-i admir frumusețea și să-i aflu secretele.

Bulevardul e înțesat de lume. Sunt mulți alergători (aprox. 15.000 în total), dar ce e mai surprinzător pentru mine e să văd așa de mulți spectatori. Fiind la prima competiție în afara țării e o premieră pentru mine să văd pe marginea traseului atâția oameni care încurajează alergătorii. Până acum doar în imagini am văzut așa ceva, acum experimentez direct acest fenomen. Și e minunat. Toți acei oameni care te încurajează, care înțeleg fenomenul, care sunt veseli și se bucură de spectacol – un spectacol în care sunt și ei protagoniști, alături de atleți – te fac să ai mai multă putere și încredere, îți transmit din energia lor.

Ne îndreptăm spre primul punct de hidratare. Nu mi-e sete încă, dar beau totuși puțină apă deoarece cursa e lungă și e foarte cald. Ajungem pe malul Dunării și ne îndreptăm spre Podul Libertății pe care îl vom traversa pentru a ajunge pe malul celălalt. Priveliștea de pe pod îți taie răsuflarea. Dar, stai așa! Nu-mi permit asta! Alerg, așa că am nevoie de o respirație zdravănă.

Ajungem pe malul celălalt al Dunării. Am străbătut deja o treime din traseu. Încă mă simt în formă. Lăsăm în urmă Dealul Gellért cu a sa Citadelă și cu Statuia Libertății. Drumu-i lung, căldura mare și la un moment dat văd agitație în fața mea. Unei fete i se făcuse rău și primea îngrijiri. Am avut câteva momente în care inima a luat-o la goană mai repede decât era cazul, gândindu-mă că în orice moment aș putea să mă preling și eu pe asfalt. Am alungat repede gândul și mi-am reglat respirația.

Am lăsat în urmă și Palatul Regal pentru a traversa din nou Dunărea, de data aceasta pe Podul cu Lanțuri. Am străbătut 11 km și ne îndreptam spre al 12-lea când au început să apară problemele. Până acum nu am alergat niciodată mai mult de 12 km, exceptând o alergare pe Transalpina de 32 km cu aproape 1000 m diferență de nivel pozitivă. Dar atunci am parcurs porțiuni din traseu în mers, iar acum voiam să alerg încontinuu, fără a mă opri sau a merge. Așadar, știam că pe primii 12 km mă puteam baza, că puteam să-i fac. Dar după? Ce mă fac? Dacă nu reușesc să alerg mai mult? Uite așa am început să mă panichez, să-mi fac griji și, în plus, mă și apucase o sete de aveam impresia că nu voi ajunge niciodată la următorul punct de hidratare. Așa am parcurs următorii kilometri, într-o panică totală. Dacă până atunci am fost conștientă de tot ceea ce era în jurul meu, admiram priveliștea, eram prezentă, acum totul a dispărut din preajmă, eram doar eu cu gândurile mele chinuitoare.

Pe această porțiune de inconștiență am alergat fără să văd nimic în jur. A fost bucata din traseu în care am trecut de două ori prin fața clădirii Parlamentului, dar nu-mi amintesc absolut nimic. Dacă nu m-ar contrazice harta traseului, aș putea să jur că în această cursă n-am trecut de loc pe acolo, într-atât îmi lipsește acea bucată de traseu din minte. Îmi amintesc doar panica.

Nu pot să spun cum mă sumțeam din punct de vedere fizic pentru că nici asta nu-mi amintesc, dar cred că nici măcar nu simțeam nimic. Mă desprinsesem total de corpul fizic. Eram doar gânduri, și ale nepotrivite.

Înainte de kilometrul 16 au început să reapară imaginile. Încă eram pe traseu, încă alergam, încă eram eu, aveam și un corp. Începeam să resimt și oboseala, dar mintea a început să se limpezească. Panica a trecut și deveneam din ce în ce mai conștientă, vedeam traseul și ce era în jur, și începeam să-mi simt și corpul fizic, din ce în ce mai mult, din ce în ce mai greu. Realizam că mi se terminase carburantul, iar forța mentală era singura care îmi putea furniza energia necesară pentru a putea continua și termin cursa.

Și am avut încredere în această forță. La kilometrul 17, în ciuda oboselii pe care o resimțeam, am știut cu certitudine că voi duce la capăt această luptă, că voi alerga până la capăt, că voi termina cursa, indiferent cât de greu va fi. Și, așa am și făcut!

Am trecut linia de sosire, am primit medalia de finisher, m-am oprit din alergare, dar, ciudat, nu mă puteam opri din mers. Aveam niște crampe la picioare, de fiecare dată când încercam să mă opresc gheare ascuțite mi se înfigeau în mușchi. Astfel că am fost nevoită să mai fac o plimbare de jumătate de oră prin parc, timp în care încă mai soseau concurenți, deci, nu am fost chiar codașă.

 

 

Apoi, după un duș binemeritat și binevenit, am mers la o terasă de pe malul Dunării pentru a mânca o porție uriașă de Paprikas. Că doar caloriile arse trebuiau recuperate.
.