Cu balonul... la timpul potrivit

Aşteptarea

Era prin luna august a anului trecut când s-a anunţat închiderea, pentru câteva zile, a Aeroportului din Timişoara pentru efectuarea unor reparaţii la pistata de decolare-aterizare. Apoi a venit ştirea care mi-a pus toate simţurile în alertă: în perioada în care aeroportul este închis se poate zbura cu balonul cu aer cald chiar DEASUPRA oraşului, cu Balloony.

Având în vedere că în căpşorul meu era deja de ceva vreme încolţită ideea unui zbor cu balonul, n-am avut nevoie de prea mult timp ca să mă hotărăsc să fac rezervarea şi programarea. Scăldată într-o mare de entuziasm, aşteptam momentul zborului cu nerăbdare. După cum se ştie, starea vremii are o importanţă majoră şi o legătură directă cu zborul cu balonul cu aer cald, iar de data asta vremea mi-a jucat o festă, astfel că zborul a fost reprogramat.

Se apropie iarăşi momentul, iar entuziasm, iar nerăbdare, dar n-a fost să fie nici de data asta, din cauza vântului ce sufla cu putere. Apoi, eu fiind mereu cu bagajul la uşă, aşa cum mă ştiţi, n-am mai avut şansa unei noi reprogramări pentru că am plecat din oraş, ratând astfel ocazia de a zbura deasupra Timişoarei mele. Ei, nu-i un capăt de ţară, mi-am zis. Lasă că o fi bun şi zborul în afara oraşului, acum că tot am intrat în horă.

Mă întorc eu de pe unde am umblat, îmi fac iarăşi programare şi mă gândesc că a treia oară ar trebui să fie cu noroc, dar n-a fost. Nici de data asta, nici de următoarea dată, nici de a cincia dată. Mai vin şi cei de la Balloony cu propuneri pentru o zi sau alta, dar eu ba sunt plecată, ba pe picior de plecare şi nu reuşim să ne sincronizăm nicicum şi pace. Nu m-am impacientat, că sunt o fire răbdătoare de principiul că toate se întâmplă la timpul lor, când le vine vremea. Se pare că vremea să-mi iau zborul n-a sosit încă.

Până la urmă ajung şi în Anglia – cu avionul nu cu balonul – la pritena mea „englezoaică”, născută şi crescută în Timişoara, atunci aflată la Lancaster, acum stabilită în Oxford. Îi povestesc cum stă treaba şi se arată şi ea interesată să trăiască experinţa plutirii în văzduh. Cami urma să vină în ţară în luna martie, apoi a intervenit o schimbare de job şi martie s-a transformat în septembrie.

Acum a sosit vremea. Facem rezervarea, facem programarea şi aşteptăm momentul. În ziua zborului primesc un telefon de confirmare şi mi se precizeză că în cazul în care intervine ceva (vânt prea puternic) şi nu se va putea decola mă va contacta telefonic pilotul.

Mă pregătesc de plecare rugându-mă să nu aud telefonul sunând. O iau la picior spre locul de întâlnire; am de mers cam o oră şi jumătatea. După vreo 20 de minut, ţrrrr telefonul. Mă uit la el şi încremenesc. Pe ecran apare un număr pe care nu-l cunosc – pilotul, mă gândesc eu. Răspund. De la „celălalt capăt al firului” se aude o voce suavă, de fată, o voce cunoscută. Răsuflu uşurată, nu-i pilotul.

Ajung la locul de întâlnire unde mă aşteaptă Cami, apare şi echipajul – Alin (pilotul) şi ceilalţi doi membri ai echipei, urcăm în maşină şi pornim spre întinsele câmpii al Banatului. În acest moment aşteptarea a luat sfârşit şi începe aventura.

Zborul

Ajungem în câmp, undeva la vreo treizeci şi ceva de km de Timişoara, între satele Biled şi Şandra. Aici băieţii se pun pe treabă: scot elementele componente ale balonului din remorcă şi încep să-l monteze. Uşor-uşor aparatul de zbor prinde contur. După circa 35-40 de minute totul e pregătit pentru marea aventură. Sărim în nacelă şi sus cu noi.

Umbra bine conturată pe sol a balonului se îndepărtează uşor devenind tot mai mică. Un punct mişcător ce unduieşte deasupra câmpiei. Cu fiecare metru de gol ce se interpune între mine şi pământ devin tot mai uşoară şi... mai liberă. Sunt suspendată deasupra lumii. Cercul perfect al orizontului se conturează în jurul nostru învăluit în aburii amurgului, făcând mai lină trecerea între sfera de sub noi şi bolta ce ne acoperă.

Vântul care abia adie face ca plutirea să fie foarte uşoară, doar modelele câmpiei care se modifică permanent ne indică faptul că înaintăm. La apus, soarele se pregăteşte să încheie un nou ciclu, nu înainte de a ne însoţi de-a lungul zborului nostru.

Senzaţia e unică, n-am mai trăit nimic similar, dar aş putea s-o fac la nesfârşit. Nu are nicio legătură cu adrenalina, simt doar linişte, libertate şi echilibru perfect. Această pace este întreruptă doar din când în când de zgomotul arzătorului care aruncă flăcări în interiorul balonului, fapt ce ne permite să ne menţinem la aproximativ trei sute de metri altitudine.

Figurile geometrice ale câmpiei, de diverse mărimi şi forme se succed dedesubtul nostru etalându-şi culorile, galben auriu, verde crud şi maroniu într-o paletă largă de nuanţe. Lanurile de porumb, pregătite pentru cules, de sus îţi dau iluzia unor ţesături, ai impresia că sub tine, pe pământ, sunt întinse covoare.

Câmpia este animată. Se văd tractoare brăzdând şesul, adunând recolta. Două ciute speriate, sau poate doar vesele, aleargă în salturi şi se ascund prin lanurile înalte. Chiar sub noi un pui de căprioară fuge în zig-zag. Pare rătăcit şi speriat, îşi strigă părinţii. Puţin mai în faţă, două cornute aleargă în direcţia puiului, îl caută. Pe alocuri se văd iepurii de câmp săltând jucăuş, căutându-şi probabil culcuşul pentru a înnopta.

În nacelă atmosfera e destinsă, facem glume şi încercăm să fentăm timpul. Nerostit, eu şi Cami avem acelaşi gând: să oprim scurgerea clipelor, să multiplicăm minutele, să lungim ora pe care o avem la dispoziţie. În acele momente de plutire acest gând pare aproape posibil. Totuşi, e doar o iluzie...

Începem coborârea sub privirea ultimelor raze de soare. Pământul e din ce în ce mai aproape până îl simţim sub „tălpi”. Sar din nacelă. Sunt eu, dar nu mai sunt la fel. Sunt mai bogată. Am trăit o experienţă inedită ce-şi va ţese nentrerupt amintirea în gândul meu pe vecie. Acelaşi sentiment îl găsesc şi în privirea Cameliei. Ochii ei strălucesc de fericire.

Botezul

Băieţii, care ne-au urmărit zborul de la sol, vin cu maşina să ne recupereze. Se mişcă cu repeziciune deoarece în curând se va întuneca. Balonul trebuie „făcut bucăţi” şi pus în remorcă. În acest timp, eu şi Cami ne scriem impresiile de călătorie în Cartea de oaspeţi. Cameliei îi zboară gândul la cartea lui Jules Verne. Alin pregăteşte şi el ceva, pregăteşte ceremonialul...

Un covoraş este întins pe jos, iar Cami întreabă amuzată: „Am zburat cu balonul, acum zburăm cu covorul (fermecat)?” Nu. Trebuie doar să îngenunchem pe el pentru că urmează ceremonialul botezului.

Alin ne povesteşte despre primul zbor cu un balon cu aer cald din istorie care a avut loc la 21 noiembrie 1783, la Paris. Protagoniştii, Jean-François Pilâtre de Rozier și François Laurent d'Arlandes, au zburat cu un balon cu aer cald realizat la 14 decembrie 1782 de fraţii Montgolfier. Zborul lor de 25 de minute i-a dus încet la circa 9 km distanță către sud-est, ajungând la o altitudine de 900 m, înainte de a coborî la sol la Butte-aux-Cailles, pe atunci o suburbie a Parisului. După zbor, piloții au băut șampanie pentru a sărbători zborul, tradiție păstrată la zborurile cu balonul până în ziua de azi.

Şi nu doar atât. După primul zbor pasagerii sunt botezaţi şi ridicaţi la rang de nobili zburători în balon. Asta am „păţit” şi noi, am fost botezate conform tradiţiei, am fost trecute prin foc, pământ şi... şampanie. Uite aşa am devenit contese de Pesac, cea mai apropiată localitate de locul unde am aterizat. Pesac... sună destul de franţuzesc! Ni s-au oferit şi diplome care să certifice botezul.  Aşteptarea de un an şi o lună mi-a fost răsplătită cu premiul I pentru răbdare „dar...cel puţin a meritat”.

Apusul e la înălţimea momentului...

Concluzii

A fost fain!

Asta ar fi concluzia cea mai firească, cea mai scurtă, cea mai comună. Dar a fost mai mult de atât. Am trăit momente unice pe care nu ai cum să le trăieşti în alte condiţii, decât acolo sus, suspendat în spaţiu şi timp, o experienţă deosebită cu care nu te întâlneşti în fiece zi, o experienţă scumpă, dar care îşi merită preţul.

Întrebările care mi-au fost adresate cel mai des după acest zbor: „Cum a fost?” şi, firesc, „Cât a costat?” Preţul este de 100 euro + tva, dar ca experienţă valorează muuuult mai mult. Dacă vrei să zbori, zboară. Dacă nu poţi acum, atunci într-o zi, într-un viitor, nu contează când, dar fă-o. Un mic sfat: pune la ciorap câte 50 lei pe lună; după 11 luni vei fi în balon. Şi vei fi mulţumit de alegerea pe care ai făcut-o!

Ca să nu mai spunem că vei deveni conte, sau contesă!

La ceas de seară

Miercurea fără cuvinte (3)

 

Muntele Mic

Timişoara

Thassos

Thassos

Pesac (jud. Timiş)

Sasca Română

Stockholm

Gibraltar

Helsingor

Berlin

Barcelona

Malgrat de Mar

Nice

Lago di Como

Londra

Acest articol participă la Mircurea fără cuvinte, rubrică iniţiată de Carmen.

Insula Thassos - de la legendă... la mit

Grecia este un ținut de legendă, iar cultura, arta și urmele lăsate de istoria acestei țări sunt dovezi de netăgăduit ale poveştilor fantastice cu eroi, zei legendari, personaje mitologice, întâmplări și fapte eroice. La fel ca fiecare petic al acestei țări, insula Thassos își are și ea propria poveste.

Conform unei legende din mitologia greacă, primul locuitor și de asemenea fondatorul insulei a fost un bărbat pe nume Thassos care a dat insulei numele său. Herodot, celebrul istoric al antichității amintește și el în scrierile sale că „insula poartă acum numele fenicianului aceluia, Thassos”.

Thassos a fost fiul (sau nepotul – nu se cunoaşte cu certitudine) regelui fenician Agenor și a ajuns pe această insulă în căutarea surorii lui, frumoasa Europa, ce a fost răpită, într-o zi de primăvară, și ținută captivă de însuși marele și prea-puternicul Zeus, căruia i-a dăruit trei fii: Minos (celebrul rege al Cretei), Rhadamanthys (înţeleptul legiuitor) şi Sarpedon (întâiul rege al Lyciei).

Zeus, transformat în taur, o răpeşte pe Europa (Europa II - pictură realizată de Evert Ploeg)

Regele însă nu s-a putut împăca nicicum cu acestă pierdere și, dorind să-și aducă fiica acasă, i-a trimis pe cei patru fii ai săi în căutarea fetei. Le-a ordonat să nu se întoarcă până nu o găsesc.

Thassos și frații săi, Cadmus, Phoenix și Cilix au ponit spre cele patru zări în căutarea Europei, însă anii au trecut iar strădania lor a fost zadarnică. Phoenix, în încercarea de a-şi găsi sora a luat drumul sudului. Cilix, în schimb, a pornit în sens opus, spre nord până a dat de o zonă fertilă căreia i-a dat numele Cilicia, devenind rege. Cadmus a făcut şi el tot ce i-a stat în putinţă s-o găsească pe Europa; a căutat-o pe insule, apoi pe continent, a cerut sfatul Pythiei – preoteasa care face prezicerile în Oracolul din Delphi, toate acestea fiind în van. Într-un final a întemeiat un oraş căruia i-a dat numele Teba.

Tot hoinărind prin lume Thassos a ajuns pe o insulă și, deznădăjduit că nu-și găsește sora, s-a îndrăgostit pe loc de priveliștile pe care acest loc i le-a oferit vederii, de vegetaţia deosebită, de clima blândă și s-a hotărât să se stabilească aici, insula purtând de atunci numele său.

Dar aceasta nu este singura legendă, o alta, pornită probabil din rândul populaţiei venite din insula Paros şi stabilite în Thassos spune că Hercules a oferit insula cadou fiilor regelui Androgeus din Paros, Sthenelos și Alcaios.

Pe lângă aceste mituri, mai există și altfel de viziuni, probabil mult mai credibile, cu privire la originile locul. Unii poeți și autori din antichitate au făcut referiri la insulă numind-o „Aeria” – datorită brizei răcoroase de vară, „Chrysi” – legat de zăcămintele de aur, „Edonis” – derivat de la tribul tracic Edoni, „Aethria” – referitor la cerul senin, sau „ţărmul Demetrei” – pentru bogăția și varietatea fructelor ce se găsesc aici.

Potrivit altei versiuni, etimologia numelui Thassos este legată de cuvântul „drosos”, ce semnifică răcoros, datorită întinselor păduri ce se găseau încă din antichitate și continuă să îmbrace insula și în ziua de azi. De asemenea, mai există și alte variante în care numele insulei este asociat cu cuvinte legate de starea vremii.

Indiferent dacă le considerăm simple legende sau le atribuim şi un sâmbure de adevăr, cert este că au fost inspirate de priveliştile încântătoare pe care insula le oferă celor care o vizitează: versanţi de marmură şi piatră îmbrăcaţi în păduri răcoroase de pin întinse până la ţărmul abrupt ce coboară în marea de o culoare incredibilă albastru-verzui, plaje sălbatice, livezi întinse de măslini ce aşteaptă în fiecare toamnă să-şi scuture rodul, cupola albastră a cerului ce învăluie întreaga insulă ca un glob de sticlă.

 .