Pe urmele trolilor

Ziua 2

E dimineaţă devreme. Vremea e la fel de închisă ca în ziua precedentă, dar parcă frigul nu mai e la fel de pătrunzător, sau poate nu îl mai simţim noi. Traversăm Moldefjord lăsând în urmă hotelul în care ne-am simţit atât de bine, lăsând în urmă camera cu privelişte spre fiord şi oraşul încă adormit.

Ne îndreptăm spre tărâmul trolilor, acele fiinţe mitologice urâte, maliţioase şi murdare, cu comportament agresiv, ce trăiesc în munţi, în adâncul pădurilor şi în peşteri, şi care sunt subiectul a numeroase legende scandinave. În folclorul norvegian trolii apar sub diferite descrieri, unele legende îi prezintă ca fiind uriaşi în altele sunt pitici sau asemănători cu oamenii. Trolii nemuritori vroiau să aibă putere asupra oamenilor, dar sunt prostuţi şi uşor de păcălit. Ei ies din ascunzişul lor numai noaptea şi pornesc la vânătoare de oameni, ziua însă stau ascunşi deoarece la lumina zilei se transformă în stană de piatră, deci, putem sta liniştiţi, chiar dacă ne aflăm pe Drumul Trolilor, nu avem nicio şansă să întâlnim vreun trol rău şi urât, dar am întâlnit din loc în loc, pe marginea drumului, pietre care cu siguranţă erau troli surprinşi de lumina soarelui.

Vremea începea încet-încet să se îmbunătăţească. Printre norii ce ascundeau cerul apărea pe alocuri câte un petic de albastru şi câte o rază firavă de soare ajungea până la noi. Ne aflam într-o vale de-un verde incredibil, mărginită de versanţi înalţi, verticali şi stânci cu formele bine conturate. Aceată vale este închisă de un perete de piatră aproape drept; aici se află Trollstigen, sau Scara Trolilor, o şosea îngustă, ca o panglică ce şerpuieşte în susul peretelui de stâncă, cu nenumărate curbe în ac de păr, atât de strâmte încât am fost nevoiţi să luăm fiecare dintre aceste viraje din două mişcări.

Fiind atât de îngust, puţine sunt şansele să opreşti pe acest drum. La jumătatea distanţei, chiar în dreptul locului în care şoseaua trece peste Cascada Stigfossen, este un locşor amenajat unde au loc vreo 2-3 maşini, însă, luând în considerare că în plin sezon pe aici trec zilnic cam 2.500 de maşini, şansele sunt infime. Totuşi, chiar atunci când noi ne apropiam o maşină se pregătea să plece şi ne-am strecurat uşor pe locul rămas liber.

Vremea era frumoasă, cerul - chiar dacă mai erau nori pe el - îşi dezvăluia albastrul din plin, iar soarele îşi făcea tot mai mult simţită prezenţa. Eram fericiţi, făceam poze, admiram această natură, atât de sălbatică şi atât de plăcută în acelaşi timp, atât de diferită de tot ceea ce văzusem până atunci. A fost doar o scurtă oprire, trebuia să ajungem sus, acolo unde întreaga vale se afişa vederii noastre.

Surprinzător, imediat ce ne-am reluat parcursul, am fost înconjuraţi de un val des de ceaţă ce a pus stăpânire asupra văii. Ajunşi sus, în locul unei privelişti magnifice am admirat ... ceaţa, care însă, era doar în trecere. În câteva minute a început să se risipească şi treptat ni se revelau încet-încet porţiuni din acest miracol. Cu câtă emoţie aşteptam să putem cuprinde cu ochii din ce în ce mai mult şi mai mult până când întreaga vale ni s-a arătat în toată splendoarea ei. În acel moment mi-am zis că acesta este cel mai frumos loc pe care l-am văzut în viaţa mea. Se putea crede că acea afirmaţie am făcut-o sub impulsul emoţiei de moment, dar acum, după ce sentimentele şi gândurile s-au mai limpezit, întăresc ceea ce am spus atunci.

Construcţia Drumului Trolilor a durat opt ani şi a fost dat în folosinţă începând cu 31 iulie 1936, totuşi, el este deschis anual numai în perioada mai-octombrie. În ultimii ani i s-au adus o serie de îmbunătăţiri, atât drumului propriu-zis, dar au fost construite şi o serie de facilităţi ce vin în întâmpinarea turiştilor. În partea superioară există o parcare încăpătoare, magazine de suvenire, un muzeu şi au fost realizate câteva platforme, ce se înalţă chiar deasupra văii.

Plecăm cu sufletul împăcat, cu inima tresăltând, derulând permanent în minte imagini ce se încăpăţânează să rămână vii, clare, de neuitat. Traversăm creasta Gudbrandsjuvet, decorul în care înaintăm este un contrast între mocheta verde de iarbă brăzdată de linia drumului şi cenuşiul intens al stâncilor dantelate ce se conturează pe albastrul cerului. Perfecţiunea naturii!

Ne îndreptăm spre Geirangerfjord, considerat de mulţi cel mai frumos fiord norvegian, inclus de UNESCO pe lista Patrimoniului Mondial în anul 2005. Am ajuns la Geiranger, satul situat la poalele unui semicerc de munţi coborând pe Drumul Vulturilor - Ørneveien, pe limba lor - un drum îngust, de asemenea, ca mai toate drumurile Norvegiei, motiv pentru care nu poţi opri. De-a lungul lui există vreo două locuri amenajate, puncte de belvedere, însă de data asta nu ne-a mai surâs norocul ca pe Drumul Trolilor, nemaifiind niciun loc liber, astfel că am fost nevoită să fac ceva ce nu-mi prea place: poze din mers. Geirangerfjord, un braţ de 15 km al mai marelui Stortfjorden, se află la capătul drumului şi, cu fiecare dintre cele 11 curbe în ac de păr ne apropiam tot mai mult de el.

Sătucul Geiranger este al treilea mare port al Norvegiei pentru vase de croazieră. În timpul sezonului turistic, ce se întinde din mai până în septembrie, aici ancorează între 140 şi 180 de vase. Turiştii sunt coborâţi în bărcile de salvare pentru a putea ajunge la ţărm deoarece nu există ponton. Numărul celor care ajung aici pe timpul verii se ridică la aproximativ 300.000, ceea ce explică de ce acest loc mi s-a părut a fi cel mai aglomerat din Norvegia, lucru atipic pentru această ţară. 

În aşteptarea vasului ce urma să ne ducă într-o scurtă croazieră de-a lungul fiordului ne-am făcut plinul cu splendoare autentică şi cu suvenire, marea majoritate a acestora reprezentând, evident, troli, în toate mărimile şi formele posibile. Chiar dacă în legendele şi basmele scandinave trolii sunt descrişi ca fiind nişte fiinţe respingătoare, toţi cei pe care i-am întâlnit eu au fost tare simpatici. I-am cumpărat de aici puiului meu un tricou cu doi trolişori adorabili.

Cred că este o problemă cu scurgerea timpului aici, trece mai repede, mult prea repede. Credeam că avem destul de mult timp liber, când colo, deja ne pregătim să urcăm pe vas pentru a pleca în croazieră spre Hellesylt. Lăsăm în urma noastră aglomeraţia din Geiranger şi, trecând pe lângă Drumul Vulturilor, cel pe care l-am parcurs nu cu mult timp în urmă, alunecăm uşor pe apele fiordului. Suntem înconjuraţi de stânci înalte de pe crestele cărora se prăvălesc o mulţime de cascade, unele cât un firicel, altele mai abundente, mai mult sau mai puţin spectaculoase. Printre acestea, Voalul Miresei, cascada celor Şapte Surori şi ... Pretendentul. Această din urmă cascadă se ramifică la un moment dat în două, iar stânca aflată între cele două ramificaţii are formă de sticlă de bere. Cocoţate pe stânci, din loc în loc apăreau câteva căsuţe solitare, ce aveai senzaşia că sunt agăţate acolo. E greu să-şi imaginezi cum poate cineva ajunge la ele, să nu mai vorbim de faptul că n-am idee cum au putut fi construite în astfel de locuri.

Drumul Vulturilor

Cascada celor Şapte Surori şi ...

... Pretendentul, cu a sa sticlă de bere

 Coborâm de pe ferry-boat şi ne continuă drumul pe şoseaua îngustă şi şerpuitoare ce ne va duce până în apropierea gheţarului Briksdal aflat în Parcul Naţional Jostedalsbreen, o altă minune a Norvegiei. Pe o porţiune destul de lungă drumul trece pe lângă lacul Oldevatnet. Nu ştiu dacă lumina din acel moment era de vină, sau aşa este tot timpul, dar lacul avea o culoare incredibilă. Atunci am făcut o mare greşeală. Am mai spus că nu îmi prea place să fac fotografii din mers, decât în rare ocazii, când chiar n-am de ales. Ei, asta ar fi trebuit să fie una dintre acele ocazii rare, pe care am lăsat-o să treacă, şi acum regret. Priveliştea era de vis: lacul cristalin, de-o culoare atât de deosebită, în care se reflectau munţii dimprejur, iar în depăratre, deasupra munţilor, se arăta mândrul gheţar Briksdal.

Şoseaua se îngusta din ce în ce mai mult până a devenit, practic, o singură bandă. Din loc în loc erau amenajate locuri pe marginea şoselei unde o maşină se putea opri pentru ca cea din sens opus să poată trece. Chiar dacă de apropiam de gheţar, şi numai simpla rostire a acestui cuvânt îmi provoacă frisoane, totuşi vremea era destul de caldă. Cam la distatanţă de o oră de mers pe jos de gheţar, se află o parcare unde se pot lăsa autovehiculele. De aici, se poate face o drumeţie sau se poate alege deplasarea cu mici maşini turistice. Noi am ales plimbarea, gupul de turişti chinezi care a ajuns deodată cu noi a ales maşinuţele. Sunt convinsă că am făcut alegerea potrivită, drumul până la gheţar fiind deosebit de pitoresc, iar vremea frumoasă te îndemna să profiţi cât mai mult de dărnicia naturii.

Râul glaciar Briksdal mărgineşte drumul care va trece peste râu, pe un pod, chiar în locul în care apele lui se prăvălesc la vale într-o cascadă înfuriată. Vegetaţia de un verde crud, tipic norvegian este asortată cu covoare de flori sălbatice de culoare mov pe care le-am întâlnit, de altfel, pe teritoriul întregii ţări. În timp ce înaintăm, putem vedea gheţarul care e din ce în ce mai aproape. Pe marginea potecii întâlnim căsuţe tradiţionale, din lemn, cu acoperiş de iarbă. Acoperişul viu, cum i se mai spune, este format dintr-un strat de coajă de mesteacăn acoperit cu mai multe straturi de sol. Apoi se presară seminţe de iarbă. Grosimea stratului este extreme de importantă. Dacă acesta este mai subţire de 15 cm, nu va rezista unei veri secetoase, iar dacă depăşeşte 20 cm în grosime greutatea lui riscă să rupă acoperişul. Acest gen de acoperiş, pe lângă că are un aspect deosebit, oferă şi o izolaţie extrem de eficientă, precum şi protecţie împotriva vijeliilor şi a îngheţului.

Mai facem câţiva paşi, mai facem câteva fotografii, mai admirăm natura şi iată-ne ajunşi la baza gheţarului Briksdal ce se înalţă până la 1.857 m. Acesta este doar o limbă a mai marelui gheţar Jostedal, cel mai mare gheţar din Europa continentală, aflat la peste 2.000 m şi cu o vechime de peste un milion de ani. Printre activităţile în aer liber practicate de către norvegieni se află şi plimbatul sau căţăratul pe gheţari.

La baza lui Briksdalbreen, unde stăm noi şi privim cu fascinaţie albastrul intens al gheţii, se află un lac glaciar ce s-a format prin topirea gheţarului, pentru că, din păcate, pe an ce trece se topeşte tot mai mult. De la an la an este tot mai mic, diferenţa fiind extrem de vizibilă prin comparaţia a două fotografii realizate la distanţă de doar un an. Deci, grăbiţi-vă să-l vizitaţi, peste câţiva ani nu se ştie ce mai rămâne din el. 

Ne întoarcem la pas pe poteca pe care am venit, printre pereţi abrubţi şi ornaţi cu o mulţime de cascade. E aşa de cald că ne dăm bluzele jos şi rămânem doar în tricouri. Nu putem să ne abţinem să nu întoarcem capul din când în când, pentru a mai arunca o privire gheţarului.

A mai trecut o zi. Ne îndreptăm spre locul de cazare. E târziu şi nu ne mai arde de nimic, decât să facem un duş rapid şi să ne aruncăm în pat. Adormim repede, fără a bănui măcar ce paradis se găseşte la doar câţiva metri de noi, în spatele hotelui. Vom descoperi dimineaţa.

Ziua 1: Norvegia - prima atingere
Ziua 3: Norvegia - esenţă pură
Ziua 4: Norvegia - sfârşit de poveste