Drumeţie în Munţii Dognecei

Începând din acest an, Clubul Bănăţean de Turism în colaborare cu Agenţia de turism Ultramarin din Timişoara propun un proiect interesant ce acoperă toate weekendurile anului şi include excursii şi drumeţii în multe zone ale României. Astfel, prin intermediul acestui program, intitulat cum nu se putea mai sugestiv - Iubeşte România ta, suntem invitaţi să descoperim sau să redescoperim privelişti idilice, peisaje mirifice, locuri istorice, culturale şi spirituale, oraşe şi sate, tradiţii, datini, obiceiuri şi oameni. Şi de ce nu, să ne facem noi prieteni.

Startul a fost dat într-o superbă zi de sâmbătă, 11 ianuarie, însorită şi călduroasă. Ne-am întâlnit dimineaţa, înainte de ora 8, în Gara de Nord din Timişoara de unde am luat trenul cu destinaţia Bocşa Montană. Aceasta era destinaţia noastră, căci trenul pleca mai departe. Pe ferestrele vagonului am privit un răsărit de soare ce ar fi meritat să fie fotografiat şi am urmărit natura ce se dezmorţea încet-încet.

După vreo două ore şi ceva de mers, am coborât în gara Bocşa Montană şi am profitat că eram încă în grup compact pentru a face o fotografie de ... grup. Trebuie să precizez că de obicei realizarea unei astfel de fotografii atrage după sine o serie de glume, care fac ca acel moment să devină tare distractiv. Acum este rândului lui Bogdan, ghidul nostru în această excursie, să ne comunice programul şi să ne facă o scurtă prezentare a zonei şi a obiectivelor pe care le vom vizita.

Acestea fiind spuse, ne îndreptăm spre Lacul Medreş ce se află la distanţă de doar vreo 15-20 de minute de mers lejer de la gară. Soarele se ridică tot mai sus, noi începem să dăm jos din haine. Ajungem la lacul lunguieţ ce stă cuminte, pitit între copacii ce-l înconjoară. Cerul albastru, senin, presărat cu câţiva norişori de puf alb se reflectă în oglinda apei. Pare un decor văratic, doar copacii dezgoliţi de frunze trădează faptul că ne găsim în miezul iernii.

Lacul e micuţ şi hotărâm să-l înconjurăm, astfel că pornim agale pe malul stâng, oprindu-ne din când în când să mai facem câte o fotografie. Am ajuns în colţul nordic şi aici malul începe să devină mai mâlos. Pe malul drept nu se poate merge, aşa că suntem nevoiţi să urcăm prin pădure. Acum fiecare alege pe unde vrea să meargă, unii se întorc pe unde au venit, alţii continuă urcarea prin pădure. În final cu toţii vom ajunge în locul din care am pornit.

Climatul este deosebit, comparându-se după unele studii, ca număr de ioni negativi, cu cel din staţiunea Băile Herculane. Respirăm adânc şi pornim pe un drum forestier bine întreţinut, ce şerpuieşte la marginea pădurii, spre următorul obiectiv turistic – Cetatea Cuieşti. Drumul este plan, nu urcă – nu coboară, astfel că, cei câţiva kilometri îi parcurgem fără să depunem mare efort şi nici n-ai cum să te rătăceşti pentru că nu trebuie să faci altceva decât să mergi pe drum, să te laşi dus ... Asta până când dai de un indicator care îţi arată că trebuie să faci dreapta spre Cetatea Cuieşti. Aici facem un scurt popas pentru a ne regrupa şi pentru a ne pregăti pentru urcuş, pentru că, greul de-abia acum urmează.

O luăm în sus pe o potecă destul de accidentată care dă într-o poiană. De aici trebuie să urcăm dealul Buza Turcului pe o pantă, nu foarte lungă, însă abrută şi netedă. Nu sunt copaci şi nici alt tip de vegetaţie mai înaltă, deci, nu ai de ce să te ţii, să te sprijini, sau să te tragi. Doar iarbă şi pământ jilav sub picioare. Fiecare urcă cum poate, unii în două picioare, alţii în patru "labe", unii mai rapid, alţii mai anevoios. Important este că am ajuns cu toţii sus, fericiţi că am reuşit să trecem această probă, care a fost cireaşa de pe tortul excursiei.

Zărim zidurile de piatră ale cetăţii, dar înainte de a ajunge la ele găsim pe jos un panou de prezentare vandalizat. Trecem neputincioşi pe lângă el şi strecurându-ne printre mărăcini şi crengi uscate, încercăm să ajungem la ruine. Din falnica Cetate Cuieşti, considerată ca fiind cea mai veche de pe teritoriul Banatului, atestată documentar la începutul secolului al IV-lea, nu a mai rămas mare lucru. Într-unul dintre ziduri se zăreşte o gaură, o fi fost o ieşire ... sau intrare. Timpul şi nepăsarea şi-au pus amprenta contribuind la degradarea cetăţii iar natura a profitat din plin împânzind totul cu arbuşti şi lăstari. Cu greu am reuşit să zărim Bocşa Vasiova, aflată în vale, printre crengile subţiri şi dese care au luat în stăpânire locul.

Cercetăm fiecare colţişor apoi ne căutăm câte un loc şi ne întindem, lăsând soarele să ne mângăie feţele. Se face linişte, fiecare îşi trăieşte în tăcere propriul moment de relaxare. E atât de plăcut. Te gândeşti, oare în urmă cu mai multe secole cum era locul acesta? Dacă zidurile ar putea vorbi... Mai multe despre istoria acestui loc, sau mai exact despre ce se crede cu privire la istoria acestui loc - fiindcă există multe incertitudini, puteţi citi aici.

Se dă deşteptarea, facem obişnuita poză de grup şi o luăm la vale, la propriu. Panta pe care am urcat-o trebuie să o şi coborâm. Dacă la urcare nimeni n-a avut timp să facă fotografii, toată lumea fiind concentrată în a-şi menţine echilibrul, acum, cei care au ajuns primii jos au scos imediat aparatele, iar cei care încă se luptă cu panta devin subiecte de interes. Distracţia e în toi, cei care nu reuşesc nicicum să coboare îşi dau drumul pe turul pantalonilor. Într-un final, suntem cu toţii la baza dealului.

Pentru că timpul ne permite – mai avem la dispoziţie peste două ore şi jumătate - decidem să vizităm Mănăstirea Sf. Ilie de la Izvor, care se află în apropierea gării Bocşa Vasiova, de unde vom lua trenul spre casă.

Intrăm cu sfială pe poarta mănăstirii şi ne îndreptăm spre curtea generoasă, o oază de linişte, pace şi spiritualitate, în care se găseşte un foişor şi biserica mănăstirii care a fost sfinţită la data de 19 iulie 1907, în ajunul praznicului Sfântului Prooroc Ilie. Ajungem la mănăstirea care prin mărimea ei domină acest spaţiu, urcând câteva trepte şi găsim o clădire extrem de bine întreţinută şi o grădină perfect aranjată. Pare nou construită deşi acest corp de clădire a fost ridicat în anul 1938 la iniţiativa Episcopiei Caransebeşului şi sub îndrumarea monahiei Alexandrina Colibaba, stareţa de atunci a mănăstirii.

Suntem indecişi, nu îndrăznim să înaintăm mai mult, nu ştim dacă vizitatorii băgăcioşi ca noi sunt bineveniţi, dar ne convingem cât de curând de ospitalitatea măicuţelor. Suntem invitaţi să urcăm la etaj unde este amenajat paraclisul. Totul este de o ordine şi de-o curăţenie desăvârşite. Covoarele întinse pe jos îţi dau impresia că tocmai au sosit de la ţesătorie, sunt impecabile. Ezităm să intrăm, să călcăm cu bocancii, dar suntem îndemnaţi să înaintăm.

Apoi suntem invitaţi să vizităm biserica. Aici, o măicuţă ne prezintă istoria mănăstirii, ne povesteşte despre cum se desfăşoară traiul celor care locuiesc în acest loc, precizând că oricine poate îmbrăţişa această viaţă monahală, singura condiţie obligatorie fiind să-şi dorească acest lucru. La Mănăstirea Sf. Ilie de la Izvor, sau Vasiova, se află în acest moment un preot şi zece măicuţe. Deocamdată nu există condiţii de cazare pentru vizitatori, însă pe viitor se are în vedere amenajarea unor astfel de spaţii. Aici puteţi citi mai multe despre mănstire.

Înainte de a ne lua rămas bun de la acest frumos şi liniştit loc, am vizitat şi izvorul aflat lângă mănăstire, izvor de la care de altfel i se trage şi numele şi despre care se spune că ar fi făcător de minuni. Aici puteţi citi mai multe despre legendele ţesute în jurul lui.

Ne îndreptăm spre gară. Am avut o zi faină; vreme incredibil de senină şi călduroasă pentru un început de ianuarie, am vizitat locuri interesante, ne-am plimbat, ne-am căţărat, ne-am făcut plinul de linişte şi spiritualitate, şi am băut apă de izvor. În aşteptarea trenului, profitând de lumina propice care ne răsfaţă mai facem o ultimă şedinţă foto chiar în gară, apoi, în ritmul roţilor de tren ne îndreptăm spre casă.

.