Cele 7 minuni româneşti ale anului 2014

Anul acesta este unul dintre acei ani ce îmi va rămâne în memoria mea de călător ca unul dedicat excursiilor prin România. Pe lângă cele câteva escapade externe, am dedicat nenumărate zile decoperirii frumuseţilor patriei. Unele dintre acestea le visam şi le doream de multă vreme, peste altele am dat din pură întâmplare.

Despre locurile vizitate în prima jumătate a anului am scris aici, despre cele din a doua jumătate a anului voi scrie un articol mai spre sfârşitul lui 2014. Astăzi însă, vreau să vorbesc despre câteva dintre locurile în care am trăit momente deosebite, unice, am trăit senzaţii şi sentimente de o tărie şi intensitate greu de egalat. Locuri în care m-am abandonat, m-am pierdut cu totul, pentru a mă regăsi apoi, mai puternică, mai înţeleaptă, autentică...

Nu ştiu să fac topuri, nu reuşesc niciodată sa găsesc o ordine de netăgăduit, astfel că voi prezenta o listă, fără o ierarhie strictă. Totuşi, pentru că a trebuit să le aranjez cumva, le-am pus în ordine alfabetică.

Băile Herculane

O destinaţie pe care multă lume o evită din motiv că ar fi în paragină. Din păcate, da, multe clădiri, adevărate comori arhitectonice din perioada dominaţiei habsburgice, sunt în paragină, neîngrijite, abandonate, uitate, dar Băile Herculane au un potenţial imens, şi mă refer atât la aşezarea în sine cât şi la întreaga zonă de o frumuseţe aparte.

Am petrecut aici două zile pline. Am început în prima zi cu o drumeţie solicitantă pe traseul Băile Herculane – Crucea Albă – Grota lui Şerban – Poteca Pisicii – vf. Domogledul Mic – vf. Domogledul Mare – Cheile Feregari – Băile Herculane.

Seara am vizitat localitatea. Din porii clădirilor staţiunii frumuseţea barocului austriac este puternic emanată prin vălul neatrăgător al uitării. Statuia lui Hercules, neclintită, vegheză în linişte asupra trecerii nemiloase a timpului. În atmosferă se simte totuşi o urmă de speranţă, ca un vânticel ce adie şi-ţi şopteşte că într-o zi măcar o mică fărâmă a gloriei de demult va reveni.

A doua zi am făcut două trasee, nu mai puţin solicitante decât cel din prima zi, însă la fel de darnice în privinţa peisajelor şi a priveliştilor pitoreşti: Cheile Ţăşnei şi Cascada Vânturătoarea.

pe vf. Domogled

Cheile Nerei

Cea mai năprasnică dorinţă care mi-a măcinat măruntaiele în ultimii ani. Aşteptarea a fost însă răsplătită pe deplin. O lume magnifică am descoperit aici. Am străbătul patru trasee, totalizând aproximativ 40 km. Aceste trasee diferă unele de altele, sunt deosebite, fiecare dintre ele îţi oferă o altă faţă a Parcului Naţional Cheile Nerei – Beuşniţa, fiecare traseu îşi are specificul său şi comorile sale ce trebuie descoperite.

Am început cu o drumeţie lungă pe traseul: Podul Bei – Păstrăvărie – Cascada La Văioaga – Ochiul Beiului – Cascada Beuşniţa şi retur. Câte ceva despre aceste locuri puteţi citi aici şi aici.

Pentru că eram cazaţi în Sasca Română, de la Podul Bei am urmat traseul pe care se află cele şapte tuneluri săpate în piatră, la capătul căruia se găseşte un pod suspendat, iar apoi se ajunge în sat.

A doua zi am pornit spre Lacul Dracului, pe un traseu prin pădure, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu poieni în care am găsit flori care ne ajungeau până la brău. Am admirat culoarea deosebită a lacului, iar la întoarcere ne-am abătut până la Moara lui Untan.

Ultimul traseu a fost pe minunatele Chei ale Şuşarei până la Cascada Şuşara, pe un drum care cândva, pe vremea imperiului austro-ungar, era un drum de trăsuri. În acele vremuri, Valea Şuşarei era o căutată zonă de promenadă.

Ochiul Beiului

Lindenfeld

Despre existenţa satului părăsit, Lindenfeld, am aflat de curând. Apoi am citit romanul Lindenfel scris de Ioan T. Morar, am mai citit câteva articole, am mai găsit câteva informaţii şi uite aşa, aflându-i povestea, încet-încet mi s-a strecurat în suflet.

Într-o frumoasă zi de toamnă am urcat cei 10 km până în sat, pe urmele pemilor care au locuit aici, şi-au construit case, şi-au trăit vieţile aşa cum au putut. Satul a fost întemeiat la începutul secolului al XIX-lea, când zeci de famili de pemi au venit aici cu speranţa în suflet că vor avea parte de o viaţă mai bună. Însă anii s-au scurs şi greutăţile i-au însoţit mereu, an după an, zeci de ani, până când, în anii ’80 ai secolului trecut puţinii locuitori rămaşi şi-au abandonat gospodăriile, plecând în Germania.

Casele răpuse de trecerea nemiloasă a vremii au fost transformate în ruine. Povestea tristă a satului de pemi este invers proporţională cu frumuseţea zonei şi cu bucuria emanată de peisajele înconjurătoare, drumul lung până în sat fiind de o frumuseţe rară.

Lindenfeld

Moniom

Despre cele trei vizite făcute la Moniom şi despre întreaga gamă de sentimente care m-au asaltat în timpul acestora am scris pe larg şi cu mare drag aici.

Moniom

Munţii Ţarcu

I-am admirat deseori de la distanţă, fie cu ocazia excursiilor pe Muntele Mic, fie din maşină sau tren când trecem prin Caransebeş, şi am visat de atâtea ori să-i cuceresc, să le simt formele unduioase sub tălpi.

Aşteptarea a luat sfârşit anul acesta, la începutul lui august când am pornit spre locurile deziderate. Singurul aspect care mă frământa: vremea. De câte ori priveam Munţii Ţarcu de la distanţă erau încununaţi de o coroană de nori care se încăpăţâna să lenevească pe fruntea lor.

Dar, pentru că soarele este prietenul meu, şi prietenul la nevoie se cunoaşte, acesta a alungat norii şi ne-a onorat cu strălucirea lui, chiar mai mult decât era nevoie, înroşindu-ne nasurile, obrajii şi alte părţi ale corpului expuse privirii lui fierbinţi. Aspectul vremii fiind rezolvat, drumeţia nu putea fi decât una reuşită.

Munţii Ţarcu

Poieni Strâmbu

Este unul dintre locurile care, odată ce l-ai descoperit, îţi rămâne lipit de suflet, te agăţi de el şi-ţi doreşti să te întorci cât mai curând şi cât mai des. În ultimii doi ani am avut fericrea să-i calc destul de des „pragul” înverzit, să-i străbat potecile ascunse de ochii lumii, să-i sorb apele limpezi, să-i cutreier culmile, să-i ascult poveştile imperiale, să-i descopăr secretele...

Mărturii ale trecerii mele prin Poieni Strâmbu puteţi citi aici şi aici.

Cascada Şopot

Transalpina

Drumul era declarat oficial închis, neoficial însă, se circula pe el. Am plecat aşadar în această excursie cu speranţa oficială că vom face ceva neoficial. Şi aşa am şi făcut. Am străbătut minunata şosea de la Rânca până la Obârşia Lotrului, admirând întreaga frumuseţe pe care natura, sublimă în perfecţiunea sa, ne-a aşezat-o la picioare.

Transalpina şerpuieşte pe culmile netede ca o panglică mânuită de o gimnastă pricepută, ducându-ne spre înalt, spre locuri de unde am putut privi spre zări îndeparte, am reuşit să mângâiem cu priviri avide spaţiul fără sfârşit al veşniciei.

Aici a fost locul în care am simţit în străfundul fiinţei mele cum înălţarea interioară şi cea fizică s-au contopit într-o senzaţie de echilibru continuu, etern, într-un spaţiu ce aparţine parcă unei lumi interzise.

oferta vizuală de pe Transalpina

Este o listă întocmită într-un mod extrem de subiectiv, care cuprinde locuri dragi mie, locuri care m-au ajutat să simt viaţa la cote înalte, care m-au scos din rutină zguduindu-mi zdravăn sentimentele şi punându-mi stările emotive la treabă.

Tare mi-aş dori să aflu părerile voastre despre aceste 7 locuri prezentate de mine şi să-mi dezvăluiţi altele, care au avut efecte puternice asupra fiinţei voastre.

Moniom - atât de verde, atât de colorat

A fost odată ca niciodată, a fost un tărâm de poveste - Împărăţia cu nume de cântec, Moniom. Oricine e bine primit aici, unde Verde-Împărat îţi urează „bun venit”, unde Împărateasa Natură te copleşeşte cu toată frumuseţea ei.

Partea întâi: Marea descoperire

Este sfârşitul lui martie. Sunt în tren, cu destinaţia Reşiţa, de unde, împreună cu colegii mei de drumeţie vom pleca mai departe prin Munţii Dognecei. Vremea este incredibil de frumoasă; se anunţă o zi de primăvară însorită şi călduroasă. Privesc pe fereastra vagonului, admir natura care se dezmorţeşte după lunga iarnă şi dă semne că în curând va renaşte într-un veşmânt nou.

Suntem aproape de destinaţie, ne mai despart câteva momente. Arunc o ultimă privire pe fereatră, şi această ultimă privire atinge nişte dealuri verzi ce unduiesc în valuri, flancând valea de o parte şi de cealaltă. Imaginaţia îmi zboară şi mă văd deja urcând pe acea mochetă de iarbă, tot mai sus, până pe culme. Oare unde suntem? La Moniom, mi se răspunde. Aud pentru prima dată acest nume. Îmi place, e deosebit, e special, e melodios.

Promisiunea ce urmează e firească. În curând voi simţi verdele sub tălpi.

Partea a doua: Prima atingere

Au trecut două săptămâni de la „marea descoperire”. Trenul opreşte în gara Moniom. Atracţia verdelui e irezistibilă. Vremea nu e prea grozavă, e închisă, ameninţătoarea, dar eu nu mai aveam răbdare, trebuia să vin. De altfel, nu mi-am adus cu mine nici aparatul foto, n-am nevoie de el, n-am timp pentru el, vreau doar să simt.

Sunt împreună cu doi colegi de drumeţie. Străbatem satul şi începem urcuşul, începem să explorăm. Totul e nou pentru noi. Ne simţim liberi. Nu ştim exact încotro să ne îndreptăm, dar asta nu contează. Suntem acolo şi avem la dispoziţie întreaga zi să descoperim zona.

Urcăm, ne oprim, privim, mai urcăm puţin, ne amuzăm, facem cumpăna, pornim mai departe... Am dat gata dealurile de pe partea dreaptă a Moniomului, dealul Gruni şi dealul Bârna. Acum ne îndreprăm paşii spre dealul din stânga satului. După ce traversăm podul peste Bârzava, urcăm spre Tâlva Mare.

Plecăm spre casă, cu gândul deja la o grabnică revedere.

Partea a treia: Tărâmul lui Verde-Împărat

A trecut o lună de la „prima atingere”. Soarele e stăpân pe cerul albastru ornat cu norişori de vată. „Dealurile mele” strălucesc în verde viu, iar covorul de flori galbene îmbracă totul într-o nuanţă dulce, ca de miere.

De data asta, aparatul foto nu lipseşte din dotare. Ne hotărâm să facem traseul în sens învers, aşa că, începem cu Tâlva Mare şi, cu fiecare pas pe care îl facem, cu fiecare metru pe care îl urcăm priveliştea din jur se deschide din ce în ce mai mult: uite Reşiţa, uite şi Semenicul, surprinzător, dar se văd chiar şi Munţii Ţarcu purtând pe culmile lor ultima căciulă albă de zăpadă.

După ce ne luptăm cu câţiva ghimpi, care insistă să se agaţe de noi, să ne implore să-i luăm şi pe ei în aventura noastră, ajungem în vârf. Suntem stăpânii micro-universului de la picioarele noastre.

De partea cealaltă a văii Bârzavei, Moniomul cu ale sale dealuri verzi îşi afişează splendoarea, lucind în lumina soarelui - Împăratul de la Miazăzi. Şi ne cheamă...

Începem coborârea, totul e minunat în jur astfel că din loc în loc ne oprim şi facem câte o rotaţie completă, să putem cuprinde din priviri întregul spectacol oferit de Împărăteasa Natură. Cu cât coborâm mai mult şi ne apropiem de „valurile” verzi, le simţim puterea, autoritatea, fermitatea şi... invitaţia.

Mângâiem spinările moi şi netede cu pasul. Pe covorul catifelat se imprimă imaginea paşilor noştri întrerupţi numai de momentele de admiraţie. Pe cealaltă parte a dealurilor ne aşteaptă apele lacului Moniom, iar pe malul acestuia se întinde pădurea primitoare. Ne pierdem printre copaci, simţim vibraţiile plăcerii cum ne invadează trupurile şi într-o avalanşă de emoţii ne contopim, ne unim cu natura, într-un ultim gest.

Partea a patra: Tablou autumnal

Vara s-a scurs. Imaginea verdelui de Moniom mi-a însoţit nopţile ultimelor luni. Avem  programată o drumeţie aici, în miez de toamnă. Nu ştiu dacă vreau să merg. Mi-e teamă. Mi-e teamă că o să ajung acolo şi voi găsi altceva, alt Moniom, diferit de al meu. Oare „dealurile mele” şi-au pierdut „verdele”? Oare imaginea autumnală poate egala perfecţiunea estivală? Oare, oare, oare... Prea multe întrebări.

Îndrăznesc, totuşi, şi mă alătur grupului. Dimineaţa nu este prea veselă. Cerul este închis, simţind parcă frământările mele.

Începem urcarea, sentimentele mele încep să se limpezească, dealurile au rămas verzi, iar copacii s-au înveşmântat, fiecare cu haine de altă culoare, pictând totul în jur. Câteva picături răzleţe străbat văzduhul, apoi, chiar dacă soarele nu s-a arătat la faţă, norii s-au mai subţiat, oferindu-ne suficintă lumină pentru a vedea toamna în culorile ei cele mai îndrăzneţe.

Un festival de culori se oglindeşte în lacul Moniom. Apele lui ţin captive toate nuanţele autumnale. Spectacol total!

Un Moniom alb?

Ar fi oare posibil? L-am văzut verde, l-am văzut colorat...

La iarnă, când 2014 îi va preda ştafeta lui 2015 vom petrece patru zile la Bocşa Montană, la doar câţiva kilometri distanţă de Moniom.

Şi îndrăznesc să visez... în alb.

Lacul Ochiul Beiului şi Cascada Beuşniţa

În urmă cu câteva săptămâni am prezentat unul dintre cele mai frumoase locuri din Parcul Naţional Cheile Nerei – Beuşniţa, şi anume, Cascada La Văioaga. Ne întoarcem acum pe Cheile Nerei şi vorbim despre alte două obiective turistice, mult mai cunoscute, mediatizate şi râvnite: Lacul Ochiul Beiului şi Cascada Beuşniţa.

Legenda spune că, pe vremea când Banatul se afla sub stăpânire otomană, trăia aici un paşă hain. Acesta avea un fiu. Tânărul bei era de-o frumuseţe neasemuită şi avea nişte ochi incredibili, de un albastru nemaivăzut. Tânărul pornea des la vânătoare prin îmrejurimi şi, într-o zi, ajungând în Poiana Florii, a întâlnit o frumoasă fată, fiica unui cioban valah din satul Potoc, aflată cu oile la păscut.

Tinerii, de cum s-au văzut, s-au îndrăgostit, însă dragostea celor doi nu a fost pe placul tatălui prinţului turc care, imediat ce a aflat vestea, a trimis slugile s-o omoare pe frumoasa păstoriţă. Tânărul bei o găseşte pe fată fără suflare, în locul în care astăzi se află Cascada Beuşniţa. Porneşte în urmărirea ucigaşilor şi, în timp ce se lupta cu călăul fetei, a fost rănit la unul dintre frumoşii lui ochi. În acel loc a apărut un lac cu ape albastre, lac pe care astăzi îl numim Lacul Ochiul Beiului, deoarece culoarea apelor este aceeaşi cu cea a ochilor frumosului bei. Iar din lacrimile sale s-a format un izvor.

De asemenea, legenda beiului mai spune că apele Cascadei Beuşniţa simbolizează voalul de mireasă al tinerei păstoriţe care coboară pe apele învolburate pentru a se întâlni, în nemurire, pentru eternitate, cu lacrimile iubitului său.

Se zvoneşte că, în noaptea de Sânziene, la Lacul Ochiul Beiului ielele vin să se scalde şi să danseze până la apariţia zorilor în jurul lacului.

Ochiul Beiului este un lac cu diametrul de 15 m şi o adâncime de până la 3,6 m. De remarcat este nuanţa verde-albăstruie a apei, culoare deosebită şi unică. Apa lacului nu îngheaţă niciodată, iar acest aspect se datorează izbucului care alimentează constant lacul.

Din Lacul Ochiul Beiului se formează pârâul Bei, care la doar câţiva metri în aval aşteaptă apele Beuşniţei cu care se uneşte pentru a porni împreună pe Valea Beiului.

 .