Anul 2014 în cuvinte şi imagini

2014 a fost încă unul dintre acei ani în care călătoriile au reprezentat o pondere importantă şi, pentru că am realizat asta încă de pe la mijlocul anului, am întocmit atunci un prim bilanţ pe care îl puteţi consulta aici.

În acel bilanţ am vorbit însă doar despre călătoriile „româneşti” ale primei jumătăţi de an, astfel că am rămas datoare cu călătoriile în străinăte, de fapt doar una, mare şi lată, de 17 zile, desfăşurată începând cu data de 14 mai.

Pe o ploaie torenţială, ce ne-a însoţit până la Budapesta, am pornit, cu bagajul plin de speranţe şi dorinţe, într-un circuit de 17 zile spre însorita, vesela, exuberanta, incredibila, unica şi inegalabila Andaluzie, şi nu numai. Urma să străbatem 9 ţări, mai mari sau mai mici: Ungaria, Austria, Italia, Franţa, Spania, Gibraltar, Andorra, Monaco şi Slovenia, să vizităm nenumărate localităţi, să vedem locuri fascinante, să cunoaştem oameni deosebiţi şi culturi diferite, să aflăm poveşti captivante, să trăim emoţii intense.

Cordoba

Granada

Nu am apucat să scriu prea multe despre acestă vacanţă, dar timpul nu-i pierdut, cine mă cunoaşte şi-mi vizitează blogul ştie că am nevoie de mai mult timp ca gândurile şi sentimentele legate de călătoriile întreprinse să se sedimenteze, să se limpezească, să se clarifice. Până atunci, un articol despre una dintre minunile Spaniei maure: La Mezquita de Cordoba.

Să trecem la cea de-a doua jumătate a anului...

6 iulie – Zi călduroasă, de cuptor... Urcăm dimineaţa în tren şi luăm drumul Reşiţei, de acolo mai departe cu taxiul spre Lupac. De aici începe drumeţia pe spinările vălurite ale Munţilor Dognecei.

15-29 iulie – Două săptămâni petrecute în Bucureşti, timp suficient să bat la pas străzile capitalei şi, am găsit şi câteva locuri pe care le-am îndrăgit: o anumită băncuţă din Cimitirul Bellu, Balta Văcăreşti cea verde şi colorata stradă Xenofon.

Cimitirul Bellu

Balta Văcăreşti

Munţii Ţarcu

2-3 agust – Am cucerit creasta Munţilor Ţarcu. După o aşteptare de mai bine de un an, a sosit momentul propice, vremea a fost prielnică, dorinţa de drumeţie veşnic arzătoare.

15-17 august – o drumeţie pe creasta Munţilor Poiana Ruscă, descrisă pe larg şi cu lux de amănunte aici.

23 august – Pentru a treia oară în acest an pe traseul Ocna de fier – Reşiţa – Lupac – Cioaca Lupacului – Lacul Mare Dognecea – Lacul Mic Dognecea.

3-12 septembrie – Pentru prima dată în Grecia, la Skala Prinos, în insula Thassos, despre care deocamdată nu am scris decât atât, dar staţi pe aproape, mai urmează...

Hotel Elektra, Skala Prinos

Croazieră pe Marea Egee

18 septembrie – O călătorie diferită de cele obişnuite, o călătorie cu balonul, o experienţă unică. Despre zbor dar şi despre cum am ajuns să fac o astfel de călătorie, pe îndelete aici.

11 octombrie - În acestă însorită şi veselă zi de toamnă am pornit spre Lindenfeld pentru a afla povestea tristă a satului părăsit, unde trecerea timpului a lăsat urme adânci, sat aşezat în mijlocul unor peisaje de toată frumuseţea.

În drum spre Lindenfeld

18-19 octombrie – 2 zile, 3 drumeţii:

1) Băile Herculane - Crucea Albă - Grota lui Şerban - Domogledul Mic - Domogledul Mare - Cheile Feregari - Băile Herculane;

2) Cheile Ţăşnei;

3) Cascada Vânturătoarea.

8 noiembrie – O nouă drumeţie la Moniom, a treia din acest an, dar nu şi ultima. Despre cât de mult iubesc acest sat şi dealurile care-l înconjoară puteţi afla aici.

Moniom

15 noiembrie – Am plecat din Timişoara în număr mare, cu trenul spre Radna, unde ne-am întâlnit cu un alt grup, venit din Arad şi am pornit cu toţii să cucerim Cetatea Şoimoş.

7 decembrie – Doar o scurtă vizită la Bocşa Montană, unde am „inspectat” Cabana Stejarul, locul unde urma să ne petrecem Revelionul.

14-16 decembrie – Am tras o fugă până în Italia, în zona Verona. Vremea a fost aşa de urâtă - frig, ploaie, ceaţă, încât nici n-am apucat să scot aparatul foto din geantă.

30-31 decembrie – Revelion la Bocşa Montană, unde, chiar la temperaturi cuprinse între -17 şi -10 grade, am făcut zilnic drumeţii:

- pe 30 – Cabana Stejarul - Cetatea Cuieşti - Bocşa Vasiova - Capela Veche din Bocşa Montană - Cabana Stejarul;

- pe 31 – drumeţie la Moniom.

La Moniom

Am făcut o drumeţie şi pe 1 ianuarie, dar acesta va face parte dintr-o altă retrospectivă.

În total, în anul 2014, numărul zilelor călătoare s-a ridicat la 82 de zile (pe numărate).

Deşi am petrecut mare parte a anului pe drumuri, totuşi, 2014 nu a însemnat numai călătorii...

Am avut o primăvară extrem de frumoasă. A fost o perioadă dintre acelea când totul merge ca uns, când toate decurg aşa cum te aştepţi şi îţi doreşti ca acest parcurs să continue la nesfârşit, nimic să nu se schimbe, deşi ai impresia că primeşti mai mult decât oferi şi decât, poate, ai merita şi te întrebi cum de tocmai tu eşti norocosul care are parte de acest tratament special.

Dar, probabil pentru restabilirea echilibrului, la un moment dat transformările interioare au cam luat-o razna, având o mare influenţă asupra vieţii exterioare, astfel că am avut parte de multe şi ample fluctuaţii de trări, sentimente şi emoţii, frământări îndelungi în luarea unor decizii sau... indecizii. Adevărate revolte ce-au izbucnit în interioru-mi au necesitat multă muncă şi lupte aprige pentru a putea fi înăbuşite. Nehotărârea şi poate prea multă speranţă că ceva de neschimbat ar putea fi schimbat, mi-au adus dezamăgiri ce poate ar fi putut fi evitate dacă părăseam „scena” la timp.

Au fost lecţii de viaţă utile, care m-au ajutat să cresc, să înţeleg multe lucruri pe care altfel probabil le-aş fi trecut prea uşor cu vederea, m-au ajutat să mă întăresc.

Un moment important al anului trecut a fost debutul pe „scenă”. A fost o dorinţă atât de veche şi de insistentă. Nu am jucat niciodată până acuma în vreo piesă, oricât de mică, nici la şcoală, nici la liceu şi nicio altă ocazie nu s-a ivit... şi îmi doream aşa de tare.

Dar iată că prilejul aşteptat a apărut. În luna noiembrie, împreună cu colegii mei de la Asociaţia culturală Noua Acropolă din Timişoara, am început pregătirile pentru reprezentaţia piesei de teatru Fata babei şi fata moşneagului. S-au împărţit rolurile (Sf. Duminică pentru mine), am început repetiţiile, am probat costumele, am realizat împreună decorurile, iar în luna decembrie, de Sf. Nicolae ne-am prezentat cu mare drag în faţa copiilor de la o grădiniţă din Timişoara, copii care provin din medii defavorizate, din familii cu venituri reduse, cărora le-am oferit, pe lângă această piesă, şi cadouri din partea Moşului.

Sfânta Duminică de vorbă cu fata moşului

Întreaga echipă

Trăgând linie... în doar câteva cuvinte, pot spune că a fost un an din care, în ciuda perioadelor de zbucium şi revoltă interioară - sau poate chiar datorită lor, am ieşit câştigată, mai matură, mai pregătită.

Pentru anul ce-a-nceput, vă spun doar atât... se vede Colosseum-ul în zare!

Izabella, venim

De când am achiziţionat cartea lui Vasile Neagu - Trasee turistice prin Reşiţa şi împrejurimi, dorinţa de a descoperi aceste trasee ne îmboldeşte şi ne face nerăbdători să le străbatem.

Alegem o zi însorită de ianuarie pentru a cerceta traseul ce urcă din Doman până pe vârful Ponor. E numai o drumeţie de cercetare şi recunoaştere, niciunul dintre noi nu mai fusese înainte pe aici, astfel că evenimentul nu e făcut public, dar chiar şi aşa, din vorbă în vorbă, tot ne strângem 8 „cercetaşi”.

Ocupăm un colţişor al vagonului ce ne va duce până la Reşiţa. În tren se află şi două grupuri de biciclişti. Lumea e dornică de mişcare.

Trenul porneşte încetişor, noi începem încet - încet să ne dezmorţim, să ne trezim, să depănăm amintiri din anul ce s-a încheiat de curând. Apoi, aproape pe nesimţite, discuţia alunecă spre cel mai dezbătut subiect al momentului: Ziua Izabellei. Este unul dintre acele aspecte ale „realităţii” noastre de care oricât de mult te vei strădui să te ascunzi, să te fereşti, să-l eviţi, nu vei reuşi, va fi mereu ca o umbră, te va urmări şi-ţi va sufla în ceafă, n-ai de ales. Aşa că intrăm şi noi în joc şi eliberăm un şuvoi de glume pe această temă, glume care ne vor ţine într-o stare de bună dispoziţie până la destinaţie.

Ajungem în Reşiţa, racolăm de pe stradă un nenea ce conduce un microbuz suficient de încăpător pentru micul nostru grup, şi în scurt timp ajungem în centrul Domanului, la cruce - punctul de plecare în drumeţie.

Deschidem cartea lui Vasile Neagu, care ne ghidează, şi ne uităm spre direcţia indicată. O stradă totalmente îngheţată ce urcă abrut spre marginea satului. Totuşi, dracu' nu e chiar aşa de negru şi înaintăm destul de uşor pe uliţă. La capătul străzii, o luăm la dreapta pe un drumeag ce trece printr-o livadă tapetată cu o mochetă verde şi moale de iarbă, şi ajungem pe marginea hăului, la cariera Exploatării Miniere Doman, închisă definitiv prin anii '90. Cartea spune că aici se exploatau şisturile bituminoase pentru termocentrala de la Anina. Între timp, cariera s-a inundat şi s-a format Lacul Doman pe care îl găsim îngheţat. Admirăm culoarea deosebită a acestuia.

De aici avem de urcat pe Dealul Ostrica, şi, fiind o zi primăvăratică şi însorită, începem dezechiparea. Nu se prea distinge nicio cărare, astfel că urcăm dealul pieptiş, printre mărăcini. Spre culmea dealului se zăreşte un drum, cel la care trebuie să ajungem noi.

Mai o fotografie, mai o glumă cu Izabella, mai un urcuş, mai o clipă de respiro pentru a admira peisajul, mai un bulgăre răzleţ făurit din puţinele petice de zăpadă ascunse prin vegetaţie zboară când te aştepţi mai puţin, şi ajungem pe culmea Dealului Ostrica.

Vârful Ponor se înalţă mândru în faţa noastră, dar pentru a ajunge la el trebuie să străbatem întreaga coamă în semicerc a dealului deoarece între noi şi Dealul Ponor se află valea pârului Doman, vale ce trebuie ocolită.

Drumul acesta e minunat, împrejur se deschid privelişti spre depărtări de necuprins şi un sentiment de libertate absolută mă invadează.

Pe marginea unei bălţi îngheţate facem ultimul popas înainte de a ajunge la destinaţie. Alte fotografii, alte glume, alte momente de admiraţie, poze de grup, şi pornim pe ultimul urcuş. Aici găsim iarna încă instalată. Peticele de zăpadă sunt din ce în ce mai mari şi mai întinse. Un vânt rece ne determină să ne echipăm corespunzător. Ajungem pe Dealul Ponor unde se află o antenă şi o stână pustie în acest moment.

De aici, de sus, se poate admira aproape întregul Banat de munte. Cuprindem cu privirea localităţile Reşiţa, Doman, Secu, Cuptoare... Apoi dealul La Arşiţă, Valea Domanului, Dealul Ghica, Valea Caraşului, Podişul Iabalcei, Culmea Certez, Munţii Semenic, Poiana Ruscă, Munţii Dognecei, Munţii Aninei, Dealurile Oraviţei şi chiar creasta Ţarcu - Căleanu - Brusturu şi munţii de la Vârşet.

Vârful Ponor (808 m) este semnalizat cu o bornă în jurul căreia ne adunăm pentru un popas. Frigul este pătrunzător şi vântul tăios. Deşi fiecare dintre noi propunem, în gând sau cu voce tare, să mutăm „tabăra” în pădurea ce se află la doi paşi, acolo fiind un loc mai ferit, totuşi ne încăpăţânăm să nu ne clintim din vârf, că doar ăsta-i punctul central al excursiei noastre. Facem fotografiile de grup, condimentate cu glumele de rigoare, apoi începem coborârea.

Avem de ales: ori ne întoarcem pe unde am venit, ori alegem un drum care, la prima impresie, pare mai scurt. Dacă tot suntem într-o drumeţie de cercetare, atunci hai să cercetăm. O luăm în jos, direct spre Lacul Doman, însă la un moment dat, ne abatem de la traseu şi ajungem jos în vale, exact în valea pârâului Doman pe care ar fi trebuit să o ocolim şi pe care acuma, vrem nu vrem, trebuie să o traversăm. Locul e plin de mărăciniş, coborârea e abruptă... motiv pentru alte glume. 

Până la urmă ajungem cu bine înapoi în sat. Aflăm că următorul autobuz de Reşiţa pleacă abia peste vreo oră şi jumătate, aşa că o luăm pe jos că nu-s decât 3 km. Mai avem suficient timp la dispoziţie pentru a lua o porţie zdravănă de ''Dolce Vita'', unde mâncăm pizza pe săturate şi rememorăm momentele importante ale zilei (Izabellei).

În tren avem o companie foarte plăcută. D-na Doina („naşa”) -  o prezenţă carismatică, plină de entuziasm şi extrem de veselă, ne delecteză recitându-ne poeziile scrise de ea.

Astfel s-a încheiat o zi frumoasă, o drumeţie revigorantă, pe care o vom repeta în primăvară, când natura ne va oferi din abundenţa smaraldului ei.

Cele 7 minuni româneşti ale anului 2014

Anul acesta este unul dintre acei ani ce îmi va rămâne în memoria mea de călător ca unul dedicat excursiilor prin România. Pe lângă cele câteva escapade externe, am dedicat nenumărate zile decoperirii frumuseţilor patriei. Unele dintre acestea le visam şi le doream de multă vreme, peste altele am dat din pură întâmplare.

Despre locurile vizitate în prima jumătate a anului am scris aici, despre cele din a doua jumătate a anului voi scrie un articol mai spre sfârşitul lui 2014. Astăzi însă, vreau să vorbesc despre câteva dintre locurile în care am trăit momente deosebite, unice, am trăit senzaţii şi sentimente de o tărie şi intensitate greu de egalat. Locuri în care m-am abandonat, m-am pierdut cu totul, pentru a mă regăsi apoi, mai puternică, mai înţeleaptă, autentică...

Nu ştiu să fac topuri, nu reuşesc niciodată sa găsesc o ordine de netăgăduit, astfel că voi prezenta o listă, fără o ierarhie strictă. Totuşi, pentru că a trebuit să le aranjez cumva, le-am pus în ordine alfabetică.

Băile Herculane

O destinaţie pe care multă lume o evită din motiv că ar fi în paragină. Din păcate, da, multe clădiri, adevărate comori arhitectonice din perioada dominaţiei habsburgice, sunt în paragină, neîngrijite, abandonate, uitate, dar Băile Herculane au un potenţial imens, şi mă refer atât la aşezarea în sine cât şi la întreaga zonă de o frumuseţe aparte.

Am petrecut aici două zile pline. Am început în prima zi cu o drumeţie solicitantă pe traseul Băile Herculane – Crucea Albă – Grota lui Şerban – Poteca Pisicii – vf. Domogledul Mic – vf. Domogledul Mare – Cheile Feregari – Băile Herculane.

Seara am vizitat localitatea. Din porii clădirilor staţiunii frumuseţea barocului austriac este puternic emanată prin vălul neatrăgător al uitării. Statuia lui Hercules, neclintită, vegheză în linişte asupra trecerii nemiloase a timpului. În atmosferă se simte totuşi o urmă de speranţă, ca un vânticel ce adie şi-ţi şopteşte că într-o zi măcar o mică fărâmă a gloriei de demult va reveni.

A doua zi am făcut două trasee, nu mai puţin solicitante decât cel din prima zi, însă la fel de darnice în privinţa peisajelor şi a priveliştilor pitoreşti: Cheile Ţăşnei şi Cascada Vânturătoarea.

pe vf. Domogled

Cheile Nerei

Cea mai năprasnică dorinţă care mi-a măcinat măruntaiele în ultimii ani. Aşteptarea a fost însă răsplătită pe deplin. O lume magnifică am descoperit aici. Am străbătul patru trasee, totalizând aproximativ 40 km. Aceste trasee diferă unele de altele, sunt deosebite, fiecare dintre ele îţi oferă o altă faţă a Parcului Naţional Cheile Nerei – Beuşniţa, fiecare traseu îşi are specificul său şi comorile sale ce trebuie descoperite.

Am început cu o drumeţie lungă pe traseul: Podul Bei – Păstrăvărie – Cascada La Văioaga – Ochiul Beiului – Cascada Beuşniţa şi retur. Câte ceva despre aceste locuri puteţi citi aici şi aici.

Pentru că eram cazaţi în Sasca Română, de la Podul Bei am urmat traseul pe care se află cele şapte tuneluri săpate în piatră, la capătul căruia se găseşte un pod suspendat, iar apoi se ajunge în sat.

A doua zi am pornit spre Lacul Dracului, pe un traseu prin pădure, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu poieni în care am găsit flori care ne ajungeau până la brău. Am admirat culoarea deosebită a lacului, iar la întoarcere ne-am abătut până la Moara lui Untan.

Ultimul traseu a fost pe minunatele Chei ale Şuşarei până la Cascada Şuşara, pe un drum care cândva, pe vremea imperiului austro-ungar, era un drum de trăsuri. În acele vremuri, Valea Şuşarei era o căutată zonă de promenadă.

Ochiul Beiului

Lindenfeld

Despre existenţa satului părăsit, Lindenfeld, am aflat de curând. Apoi am citit romanul Lindenfel scris de Ioan T. Morar, am mai citit câteva articole, am mai găsit câteva informaţii şi uite aşa, aflându-i povestea, încet-încet mi s-a strecurat în suflet.

Într-o frumoasă zi de toamnă am urcat cei 10 km până în sat, pe urmele pemilor care au locuit aici, şi-au construit case, şi-au trăit vieţile aşa cum au putut. Satul a fost întemeiat la începutul secolului al XIX-lea, când zeci de famili de pemi au venit aici cu speranţa în suflet că vor avea parte de o viaţă mai bună. Însă anii s-au scurs şi greutăţile i-au însoţit mereu, an după an, zeci de ani, până când, în anii ’80 ai secolului trecut puţinii locuitori rămaşi şi-au abandonat gospodăriile, plecând în Germania.

Casele răpuse de trecerea nemiloasă a vremii au fost transformate în ruine. Povestea tristă a satului de pemi este invers proporţională cu frumuseţea zonei şi cu bucuria emanată de peisajele înconjurătoare, drumul lung până în sat fiind de o frumuseţe rară.

Lindenfeld

Moniom

Despre cele trei vizite făcute la Moniom şi despre întreaga gamă de sentimente care m-au asaltat în timpul acestora am scris pe larg şi cu mare drag aici.

Moniom

Munţii Ţarcu

I-am admirat deseori de la distanţă, fie cu ocazia excursiilor pe Muntele Mic, fie din maşină sau tren când trecem prin Caransebeş, şi am visat de atâtea ori să-i cuceresc, să le simt formele unduioase sub tălpi.

Aşteptarea a luat sfârşit anul acesta, la începutul lui august când am pornit spre locurile deziderate. Singurul aspect care mă frământa: vremea. De câte ori priveam Munţii Ţarcu de la distanţă erau încununaţi de o coroană de nori care se încăpăţâna să lenevească pe fruntea lor.

Dar, pentru că soarele este prietenul meu, şi prietenul la nevoie se cunoaşte, acesta a alungat norii şi ne-a onorat cu strălucirea lui, chiar mai mult decât era nevoie, înroşindu-ne nasurile, obrajii şi alte părţi ale corpului expuse privirii lui fierbinţi. Aspectul vremii fiind rezolvat, drumeţia nu putea fi decât una reuşită.

Munţii Ţarcu

Poieni Strâmbu

Este unul dintre locurile care, odată ce l-ai descoperit, îţi rămâne lipit de suflet, te agăţi de el şi-ţi doreşti să te întorci cât mai curând şi cât mai des. În ultimii doi ani am avut fericrea să-i calc destul de des „pragul” înverzit, să-i străbat potecile ascunse de ochii lumii, să-i sorb apele limpezi, să-i cutreier culmile, să-i ascult poveştile imperiale, să-i descopăr secretele...

Mărturii ale trecerii mele prin Poieni Strâmbu puteţi citi aici şi aici.

Cascada Şopot

Transalpina

Drumul era declarat oficial închis, neoficial însă, se circula pe el. Am plecat aşadar în această excursie cu speranţa oficială că vom face ceva neoficial. Şi aşa am şi făcut. Am străbătut minunata şosea de la Rânca până la Obârşia Lotrului, admirând întreaga frumuseţe pe care natura, sublimă în perfecţiunea sa, ne-a aşezat-o la picioare.

Transalpina şerpuieşte pe culmile netede ca o panglică mânuită de o gimnastă pricepută, ducându-ne spre înalt, spre locuri de unde am putut privi spre zări îndeparte, am reuşit să mângâiem cu priviri avide spaţiul fără sfârşit al veşniciei.

Aici a fost locul în care am simţit în străfundul fiinţei mele cum înălţarea interioară şi cea fizică s-au contopit într-o senzaţie de echilibru continuu, etern, într-un spaţiu ce aparţine parcă unei lumi interzise.

oferta vizuală de pe Transalpina

Este o listă întocmită într-un mod extrem de subiectiv, care cuprinde locuri dragi mie, locuri care m-au ajutat să simt viaţa la cote înalte, care m-au scos din rutină zguduindu-mi zdravăn sentimentele şi punându-mi stările emotive la treabă.

Tare mi-aş dori să aflu părerile voastre despre aceste 7 locuri prezentate de mine şi să-mi dezvăluiţi altele, care au avut efecte puternice asupra fiinţei voastre.