Anul 2012 în cuvinte şi imagini

Începutul de an 2012 a adus cu el despărţirea de Cami, prietena mea care a plecat în Anglia, spre binele ei şi spre întristarea mea, astfel încât nu pot să spun că anul a început prea bine. Mi-au lipsit după-amiezile petrecute cu ea la un film sau la Starbucks şi discuţiile noastre ''savante''.

În luna martie am avut ocazia să trag o fugă până în Italia unde am reuşit să vizitez Bologna în timpul scurt pe care l-am avut la dispoziţie. M-am întors de acolo cu un bagaj plin de impresii frumoase dar şi cu o bicicletă cumpărată pentru a o înlocui pe cea care mi-a fost furată cu un an în urmă.

Au urmat câteva luni pe care le-am petrecut visând la excursia ce urma să o fac în Elveţia şi pregătindu-mă pentru această călătorie. În primul rând mi-am propus să dau jos câteva kg, ca să nu arăt prea rotunjoară în poze, aşa că am tras tare la sală ca să ajung, de la 67 de kile câte aveam în ianuarie, la sub 60, cum mi-am propus. La 20 iunie, când am plecat în vacanţă aveam 59 de kg, deci ... misiune îndeplinită!

Pe la mijlocul lui iunie a plecat şi puiul meu în vacanţă în Italia unde s-a distrat la maxim. A fost la parcul de distracţii Gardaland, de unde nu mai vroia să plece, nu se mai sătura de joacă, apoi a vizitat Venezia şi a făcut baie în mare la Lido di Jesolo. Între timp am pornit şi eu, cu prietena mea Camelia, spre Elvetia, într-un circuit cu autocarul. Ah, cât de frumos a fost! Am vizitat principalele oraşe ale Elveţiei: Zürich, Lucerna, Sankt Gallen, Berna, Geneva, Lausanne, staţiuni celebre: St. Moritz, Montreux, Interlaken, Zermatt şi locuri minunate: Cascada Rinului, Lacul Leman (Geneva), Castelul Chillon, pasul Maloja şi celebrul Matterhorn.

Circuitul a inclus, pe lângă Elveţia şi alte câteva ţări. În Austria am vizitat Viena (pentru a doua oară), Salzburg (tot pentru a doua oară), Linz, abaţia bijuterie baroc Melk, Innsbruck şi Swarovski Kristallwelten (fabrica de cristale Swarovski). Am făcut un scurt popas în Bavaria pentru a vizita castelele ''regelui nebun'' Ludovic al II-lea al Bavariei, Linderhof şi Neuschwanstein, şi am revăzut oraşul München. Ne-am oprit pentru puţin timp şi la Vaduz, capitala micuţului stat Liechstenstein. În Italia am revăzut, pentru a treia oară, capitala Lombardiei, Milano. În Franţa am vizitat renumita staţiune Chamonix-Mont-Blanc, unde însă nu am putut urca spre înălţimi deoarece acolo sus bătea foarte tare vântul şi nu circula telecabina, aşa că a trebuit să ne mulţumim să admirăm frumuseţea vărfurilor înzăpezite ale masivului Mont-Blanc de jos, din staţiune.

Perioada de după întoarcerea din vacanţă am petrecut-o în ''transă'', visând la locurile văzute, sortând poze şi idei, rememorând momentele trăite şi studiînd ofertele pentru următoarea escapadă în care voi pleca cu prietena mea Marcela. I-am dat patru oferte şi am rugat-o să se uite peste ele; erau oferte pentru Franţa, Italia, Corsica-Sardinia şi Egipt. N-a apucat să facă nici o alegere fiindcă după câteva zile i-am spus: ''Aruncă toate ofertele, plecăm în Ţările Nordice!'' Şi ... ca să beneficiem de reducerea de 20 % pentru early booking, ne-am şi înscris imediat.
Apoi am ratat o nouă călătorie în Italia pentru că aceasta ar fi coincis cu începutul anului şcolar, iar Dantes urma să meargă în clasa pregătitoare. Având în vedere ca de aproape un an de zile trăiam într-o teroare continuă din cauza ameninţărilor lui: ''Eu nu merg la şcoală!'' ... a trebuit să fiu de faţă la derularea acestui eveniment atât de ''aşteptat''. Până la urmă totul a decurs bine, şi, în ciuda ameninţărilor, puiul meu merge la şcoală fără probleme.
A venit şi toamna şi odată cu ea concertul din Peştera Româneşti, care mi-a dat ocazia să mai fac o drumeţie, mai ales că în ziua evenimentului a fost o vreme superbă. Apoi, la concursul organizat de Ghiduri Turistice am câştigat un set de ghiduri National Geographic Traveller, foarte util de altfel. Un alt moment important ce a avut loc în toamna acestui an a fost acela în care Dantes s-a apucat de fotbal şi, încă se ţine!
Deoarece călătoria în Scandinavia este extrem de costisitoare a trebuit să strâng cureaua şi să-mi impun un regim de ''austeritate'', astfel că am redus drastic cheltuielile. Printre măsurile luate au fost: reducerea numărului de spectacole (operă, operetă sau teatru) la unul singur pe lună şi reducerea numărului de cărţi cumpărate la o singură carte cumpărată pe lună. Deşi, în privinţa cărţilor mai fentez căteodată; în decembrie am cumpărat vreo 4-5 cărţi, că deh, doar e luna cadourilor.
Majoritatea cărţilor citite anul acesta mi-au fost pe plac, dar câteva dintre ele mi-au plăcut în mod deosebit, şi aici aş putea aminti: Prigoana plăcerilor de Michel Onfray, Fata de hârtie de Guillaume Musso şi Cartea de la San Michele de Axel Munthe.
Luna cadourilor s-a dovedit a fi într-adevăr a ... cadourilor! Moş Nicolae mi-a adus un aparat foto Nikon D7000, iar Moş Crăciun a venit cu ultima rată pentru excursia din Scandinavia. Şi lui Dantes moşii i-au adus tot ce şi-a dorit, că doar le-a trimis lista.
La categoria ''realizări'' aş putea trece şi inaugurarea blogului meu personal, adică acesta, mai ales că ani de zile m-am chinuit să fac acest pas.
Per total eu zic că a fost un an bun, mult mai bun decât alţi ani, am fost cu toţii voioşi şi sănătoşi, am supravieţuit chiar şi Sfârşitului lumii, aşa că nu avem de ce să ne plângem. Eu sunt mulţumită de cum au decurs lucrurile, şi sper ca anii următori să fie cel puţin la fel de buni ca acesta.

Iată şi câteva imagini pe care le consider reprezentative pentru anul ce tocmai se încheie...

Bologna - Fontana del Nettuno

Abaţia Melk

Palatul Linderhof

Castelul Neuschwanstein

St. Moritz

Zermatt - Matterhorn

Montreux - pe malul lacului Leman (Geneva)

Chamonix-Mont-Blanc

Berna văzută din turnul Catedralei Sf. Vincent

Lucerna - Kapellbrucke

Sub duş la Schaffhausen - Cascada Rinului

Biserica de lemn din satul Româneşti

O zi perfectă pentru concert

În toamna fiecărui an, Filarmonica Banatul încântă urechile iubitorilor de muzică bună cu deja celebrul Concert din Peştera de la Româneşti. Beneficiind de la natură de o acustică deosebită, Peştera Româneşti a fost, pentru prima dată, gazda unui concert în anul 1984. Deoarece până acuma n-am avut plăcerea să asist la un astfel de concert, deşi mi-am dorit, am hotârât ca anul acesta să bifez şi eu acest eveniment. Ne-am făcut planuri încă din vară, totul era bine şi frumos însă cînd s-a apropiat toamna, frigul, nu am mai văzut totul chiar aşa în roz. Cum frigul este cel mai mare duşman al meu am început să-mi fac griji, aşa că am atenţionat-o pe prietena mea, Marcela: ''Ai grijă, dacă se termină concertul şi toată lumea pleacă şi vezi că eu nu mă mişc din loc înseamnă că am îngheţat, să nu mă laşi acolo!'' Dar, de ce mi-a fost frică ... am scăpat! 21 octombrie a fost o superbă şi călduroasă zi de toamnă, cu peste 20 de grade, la care s-a mai adăugat şi urcuşul de aproximativ o oră până la peşteră, astfel că atunci când am ajuns la destinaţie aveam exact dispoziţia necesară pentru a asculta concertul.

Situată în apropierea satului Româneşti, Comuna Tomeşti din judeţul Timiş, peştera a fost explorată pe o distanţă de 1.450 metri. Galeriile accesibile turiştilor însumează 340 metri. Intrarea, lată de 9,5 metri şi înaltă de 2  metri, permite soarelui să lumineze calea vizitatorului pe o distanţă de 70 metri. Peste 3.000 de persoane s-au adunat în Galeria principală pentru a urmări evenimentul. Dirijorul Ilarion Ionescu-Galaţi şi violonistul Florin Ionescu-Galaţi, acompaniaţi de orchestra Filarmonicii Banatul din Timişoara, au întreţinut atmosfera extraordinară cu partiturile alese cu grijă. Sub cupola peşterii au răsunat lucrări celebre de Mozart, Dvorak, Sarasate, Ceaikovski, Strauss, precum şi Balada lui Ciprian Porumbescu, răsplătite cu îndelungi aplauze. La final am avut parte de o surpriză din partea orchestrei care a interpretat cu măiestrie Valsul nr. 2 din Suita pentru Orchestra de Jazz nr.2 de Dmitri Șostacovici.

Cei care doresc pot urmări înregistrarea integrală a spectacolului aici.

Deoarece la venire nu am avut timp să admirăm peisajul şi să facem poze, aceste lucruri le-am făcut la plecare. Ne-am lăsat vrăjiţi de frumoasa panoramă, în culorile începutului de toamnă, care ni s-a desfăşurat în faţa ochilor.





Ajunşi în sat am vizitat şi vechea biserică din lemn, care, din păcate, a fost lăsată de izbelişte. Am vizitat-o doar în exterior deoarece era închisă. Biserica din lemn din satul Româneşti datează din secolul al XVII-lea, are hramul Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Edificiul este ridicat din bârne groase, cioplite din lemn de gorun şi încheiate fără să se folosească cuie. Pereţii sunt acoperiţi cu lipitură de pământ şi var. Pronaosul este scund şi tăvănit. Naosul este acoperit cu o boltă semicirculară. Biserica este acoperită cu şindrilă având în prelungirea acoperişului două polate ce protejează intrările. Turnul de lemn de deasupra pronaosului se termină cu un bulb de inspiraţie barocă şi el placat cu şindrilă.

Biserica este amplasată în cimitirul satului, astfel că, pentru a putea face poze a trebuit să mă strecor printre mărăcini şi am ieşit de acolo plină de scaieţi, dar pozele făcute au meritat efortul.

La doar 1 km de satul Româneşti se află Mănăstirea Izvorul lui Miron şi, pentru că eram în zonă, ne-am hotărât să vizităm şi acest loc. Aici am găsit o oază de linişte şi verdeaţă.

Accesul în zonă se poate face pe drumul dintre Deva şi Lugoj – DN 68A pâna în localitatea Coşava, din Coşava urmându-se şoseaua spre Valea lui Liman până în satul Româneşti. De aici se urmează traseul marcat – cruce galbenă – ce părăseşte satul în dreputul cimitirului şi duce până la peşteră (1 h mers pe jos). Traseul dintre sat şi peşteră este accesibil cu maşina până într-o poiană situată la câteva sute de metri de intrarea în peşteră.

Paradisul montan de la Zermatt

În vara lui 2012 am ales să-mi petrec vacanţa în Elveţia. De obicei e greu să-ţi alegi destinaţia pentru concediu având în vedere că există un număr mare de tentaţii şi de posibilităţi, însă, Elveţia mi s-a părut întotdeauna o ţară deosebită, un loc special, astfel încât nu a trebuit să-mi bat capul cu prea mult cu ofertele pentru că ştiam foarte bine ce vreau să văd: Elveţia.

Am căutat un circuit care să acopere o cât mai mare parte din această ţară. Programul turistic ales  de mine (Elveţia, Bavaria, Lombardia – 11 zile), includea: St. Moritz, Zermatt – Matterhorn, Montreux, Lausanne, Geneva, Berna, Interlaken, Sankt Gallen, Schaffhausen – Cascada Rinului, Zürich, Lucerna.

De pe această listă cu locuri pe care urma să le vizitez, cel mai mult mă atrăgea Zermatt, aşteptam cu nerăbdare să ajung acolo sus, să văd măreţia Matterhornului. În ziua a cincia a excursiei, entuziasmată coboram din autocar la Täsch, o localitate situată la 5 Km de Zermatt, deoarece aici este interzis accesul vehiculelor motorizate, din acest motiv se consideră că este staţiunea cu aerul cel mai curat. Între Täsch şi Zermatt circulă un tren de navetişti, Gotthard Matterhorn Bahn, care rulează la fiecare 20 de minute. Călătoria până la Zermatt durează 12 minute.

Bahnhofplatze

Zermatt, satul de la poalele masivului Matterhorn, muntele cel mai fotografiat din lume, se află în cantonul Valais, în partea de vest a Elveţiei, în apropiere de graniţa cu Italia, la o altitudine de 1.620 m. Aproape o treime dintre piscurile de peste 4000 m ale Alpilor sunt grupate în jurul localităţii Zermatt. Clima este deosebit de generoasă, cu 300 de zile de soare pe an, este zona cu cele mai mici cantităţi de precipitaţii din Elveţia. Aerul la Zermatt este curat deoarece în localitate circulă doar vehicule electrice, fără un motor cu combustie. În multe privinţe Zermatt este cu siguranţă unic.

Odată ajuns în Bahnhofplatze ai la dispoziţie o sumedenie de alternative pentru a explora zona. Poţi alege să urci cu funicularul, cu trenul cu cremalieră, cu telecabina, cu gondola, cu telefericul, sau pe jos. Am lăsat în umă căsuţele tradiţionale din lemn ale staţiunii şi verdele crud care ne înconjura şi am ales ascensiunea spre piscurile înzăpezite cu trenuleţul cu cremalieră, care circulă la intervale de 24 minute până la Gornergrat, unde se găseşte cea mai înaltă staţie de cale ferată din Europa. Trenul circulă în fiecare zi a anului trecând peste poduri impresionante, prin tuneluri şi galerii, păduri şi pajişti alpine idilice, printre chei stâncoase şi lacuri de munte. Preţul biletului dus-întors este de aproximativ 72 euro individual sau 58 euro pentru grupuri. Gornergratbahn a fost inaugurat în anul 1898.

Gornergratbahn 3089 m

După 29 de minute (precizie elveţiană) am ajuns la Gornergrat, care, cu cei 3089 m ai săi, este deja de peste 100 de ani una dintre destinaţiile preferate pentru excursii din Elveţia datorită accesibilităţii şi vremii însorite pe tot parcursul anului. Aici se găseşte un hotel, 3100 Kulmhotel Gornergrat, un restaurant, un observator şi un centru comercial. Peisajul este de fapt cu adevărat uimitor: 38 de piscuri de peste 4000 m printre care Vârful Dufour, cel mai înalt din Elveţia 4634 m, din masivul Monte Rosa, vârful Liskamm 4527 m, vârfurile Castor şi Polux, Breithorn 4164 m, Klein Matterhorn 3883 m şi, evident, vârful Matterhorn 4478 m.

Aici, la peste 3.000 m altitudine, panorama este impresionantă. Ai impresia că întreaga lume a dispărut şi nu mai există nimic altceva decât ceea ce vezi în jur, acele piscuri care te înconjoară. Acesta a fost locul cel mai frumos pe care l-am văzut vreodată şi sunt convinsă că atunci când am ales să urcăm la Gornergrat am făcut cea mai bună alegere.


Vârful Dufour 4634 m, din masivul Monte Rosa, cel mai înal din Elveţia şi vârful Liskamm 4527 m

Vârful Liskamm 4527 m, vârfurile Castor şi Polux şi vârful Breithorn 4164 m

Vârful Breithorn 4164 m şi Klein Matterhorn 3883 m

Breithorn 4164m, Klein Matterhorn 3883 m, Plateau Rosa 3480, Theodulhorn 3302 m şi Furgghorn 3368 m

Me & Matterhorn

Vârful Matterhorn 4478 m

Undeva acolo jos, în vale, se află Zermatt-ul

Bruges - oraş rupt dintr-o poveste

În urmă cu câţiva ani, pe durata unui periplu european, am facut un scurt popas la Bruges, un oraş despre care am auzit multe vorbe frumoase, însă, ceea ce am văzut cu ochii mei depăşeşte orice imaginaţie. Bruges este un loc magic, rupt dintr-o poveste. Străbătând străduţele cu aer medieval, tot ce vezi în jur îţi dă o stranie senzaţie de irealitate, de fantastic. Nu pare un oraş locuit ci, mai curând, un decor unde urmează să se filmeze o peliculă gen fantasy, cu spiriduşi şi zâne. Străzile pietruite ale vechiului burg, străjuite de catedrale medievale, clădirile din cărămidă şi piatră, cu ornamente complicate şi ciocolaterii la parter, îmbrăcate cu haine verzi de iederă sau alte plante agăţătoare, situate pe malul canalelor cu apă ornate cu sălcii plângătoare, reprezintă locul ideal pentru desfăşurarea unui basm.

În anul 862, un oarecare conte Baldwin a răpit-o pe Judith, fiica iubită a regelui Carol Chelul şi s-a căsătorit imediat cu tânăra prinţesă. Indignat, regele carolingian şi-a trimis ginerele în extremul nord al ţării, acel ţinut mlăştinos, ameninţat permanent de atacurile fioroşilor invadatori scandinavi, cunoscuţi sub numele de ''oameni ai nordului''. În timp ce tinerii miri călăreau printr-o pădure din această periculoasă regiune, au fost atacaţi de un urs uriaş, care le-a blocat drumul, nedându-le nicio posibilitate de a merge mai departe. Curajosul Baldwin, ridicându-se la nivelul supranumelui său ''Baldwin - braţ de fier'' a doborât animalul cu o singură lovitură de lance. Legendă sau adevăr, povestea este încă vie în inimile locuitorilor, iar ursul este o emblemă a oraşului, figurând în heraldica sa. Ajuns la estuarul canalului Zwin, Baldwin a construit un fort inexpugnabil, în jurul căruia a înflorit oraşul. Acesta este atestat cu numele Bruges intr-un document francez din 892. Numele orașului provine din norvegiana veche: Bryggja = pod, punte, (un) chei. Titlul de oraș i-a fost acordat în 1128. În Evul Mediu a fost membru și, pentru o periodă, capitală a Ligii Hanseatice.

În Catedrala Notre-Dame se găsește sculptura lui Michelangelo, ''Madonna cu pruncul'' destinată inițial pentru altarul domului din Siena (Italia), fiind singura opera a marelui artist care a părăsit Italia în timpul vieţii sale. Ea a sporit frumuseţea elegantei biserici cu turnuri gotice închinată Maicii Domnului.
Basilica Sfântului Sânge din Bruges, situată în Piaţa Mare, păstrează, potrivit legendei, un flacon cu sângele lui Hristos. Acesta este scos în public în ziua de Ispas (Înălțarea Domnului) într-o procesiune cu caracter medieval, care se defășoară anual, începând din 1291. Centrul vechi istoric al orașului - unul dintre cele mai bine păstrate din Europa - este inclus pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO. El are o suprafață de cca. 430 ha. Orașul a fost desemnat drept capitală culturală în 2002. Mai este denumit ''Veneția Nordului'' datorită numeroaselor canale care încercuiesc și traversează orașul. Bruges are și un important port și adăpostește, de asemenea, Colegiul Europei.
Locuitorii îi spun ''Brugge die scone'' (Minunatul Bruges) şi cu adevărat, spaţiul mic în care sunt etalate atâtea frumuseţi nu poate fi considerat altfel decât minunat.

Bologna - o evadare în trecut

Mai puţin de două ore am avut la dispoziţie pentru a vizita Bologna, oraş încărcat de istorie, muzeu în aer liber. Astfel că, de cum am pus piciorul jos din maşină, m-am îndreptat spre primul chioşc de ziare pentru a-mi achiziţiona o hartă a oraşului. Imediat am pornit spre obiectivul principal al vizitei mele: Le due Torri.
Am mers pe sub binecunoscutele arcade care împânzasc oraşul, pe via Zamboni, stradă pe care se află celebra Universitate din Bologna, fondată în anul 1088 de către Irnerio. Cea mai veche universitate din lume, Studium, s-a născut ca o organizaţie independentă a studenţilor care îşi alegeau şi finanţau personal profesorii şi erau organizaţi în colegii. În prezent, în cele 23 de facultăţi ale Universităţii se găsesc peste 80.000 de studenţi. Ce m-a frapat cel mai mult a fost discrepanţa dintre aspectul clădirilor şi oameni. Când te uitai la clădirile din jur aveai impresia că te-ai întors în timp cu câteva sute de ani. Clădirile sunt bine conservate şi întreţinute pastrându-şi însă apectul iniţial şi senzaţia de vechi. Ciudat este însă, să vezi intrând şi ieşind din aceste clădiri tineri îmbrăcaţi în haine moderne, în blugi şi tricou.
Lasând în urma mea celebra Universitate, am trecut pe lângă Teatro Comunale ce avea în program în acele zile baletul Visul unei nopţi de vară. Proiectat de către Antonio Galli Bibbiena, teatrul a fost inaugurat pe 14 mai 1763 cu opera lui Gluck, Il trionfo di Clelia, compusă special pentru această ocazie. În secolul al XIX-lea au avut loc aici douăzeci de reprezentaţii ale lucrărilor lui Gioacchino Rossini, în timp ce şapte dintre cele zece lucrari de Vincenzo Bellini au fost prezentate publicului în anii `30 ai secolului XX. Cu toate acestea, cele care au dominat scena teatrului au fost lucrările lui Giuseppe Verdi şi, mai târziu, în 1871, premiera italiană a operei Lohengrin de Richard Wagner.

Teatro Comunale

 La capătul străzii Zamboni se află Piazza di Porta Ravegnana, locul unde se găsesc Le due Torri, simbolul oraşului. Turnurile din Bologna, de origine medievală aveau funcţiuni militare şi nobiliare reprezentând una dintre trăsăturile caracteristice ale oraşului. Numele de Asinelli (cel mai mare) şi Garisenda (cel mai mic), provin de la familiile cărora li se atribuie construcţia acestor clădiri, între 1109 şi 1119. Se crede că Asinelli, mai înalt şi singurul deschis vizitatorilor, a avut iniţial aproximativ şaizeci de metri şi că doar mai târziu a fost ridicat la 97.2 m. În secolul al XIV-lea a intrat în proprietatea oraşului şi a fost folosit ca închisoare şi cetate. Garisenda măsoară în prezent 48 m înălţime, dar iniţial a fost de aproximativ 60 m fiind redus în secolul al XIV-lea, după ce un cutremur care a provocat o mişcare a solului l-a înclinat periculos de mult.

Le due Torri

Mi-am cumpărat biletul de acces (3 euro) şi am pornit cu entuziasm să urc cele 498 de trepte vechi din lemn, tocite de atâţia paşi care au trecute peste ele de-a lungul secolelor. Aceeaşi senzaţie de întoarcere în timp, care m-a însoţit de-a lungul traseului meu prin Bologna, m-a copleşit şi în timp ce urcam spre vârful turnului, iar când am ajuns la capătul scărilor, o magnifică privelişte asupra oraşului mi s-a dezvăluit în faţa ochilor de la înălţimea de 97 m.

După ce m-am răsfăţat cu panorama deosebită, am coborât cele câteva sute de trepte şi am pornit spre alte frumuseţi ale oraşului. M-am îndreptat spre Piazza Maggiore, principala piaţă din Bologna, ce măsoară 115 m lungime şi 60 m lăţime şi este înconjurată de cele mai importante clădiri ale oraşului medieval, cel mai vechi edificiu fiind Palazzo del Podesta, situat pe latura nordică a pieţei, datând din anii 1.200, acestuia alăturându-i-se în scurt timp Palazzo Re Enzo.

Palazzo del Podesta

Pe latura vestică se găseşte Palazzo Comunale sau Palazzo d`Accursio, un monumental complex arhitectonic din secolul al XIV-lea. În prezent este sediul Primăriei, al unor colecţii de artă şi al muzeului Morandi. În imediata vecinătate se află Piazza del Nettuno, în centrul căreia găsim fântâna cu acelaşi nume, realizată în anul 1565 de către Giambologna.

Palazzo Comunale & Fontana del Nettuno

Fontana del Nettuno

Pe latura estică se află Palazzo dei Banchi, în realitate o simplă faţadă proiectată de Giacomo Barozzi, ridicată între anii 1565 şi 1568, care a înlocuit în mod elegant clădirile sărăcăcioase care existau aici. În vecinătate se află sediul medieval al Universităţii din Bologna, acum una dintre cele mai mari biblioteci italiene şi europene. Partea centrală a pieţei este caracterizată de o platformă pietonală, numită Crescentone, construită în 1934. Pe latura de est a pieţei se pot observa unele daune cauzate de un tanc american la 21 aprilie 1945, ziua de eliberare a oraşului, care nu au fost restaurate deoarece sunt considerate relicve ale istoriei. Pe latura sudică a pieţei se află Basilica di San Petronio, realizată în stil gotic italian, este cea mai mare şi impozantă biserică din Bologna şi a şasea ca mărime din Europa. A fost construită în cinstea Sfântului Petronio, patronul oraşului. În anul 1387, Consiliul oraşului Bologna, în semn de recunoaştere faţă de episcopul Petronius care a trăit în secolul V şi a fost ridicat la statutul de sfânt patron al oraşului în 1523, a decis să înceapă construcţia unui templu dedicat lui. Construcţia bazilicii a început la 7 iunie 1390, însă faţada ei nu a fost terminată niciodată. Are dimensiuni impresionante: 132 m lungime, 66 m lăţime, bolta este înaltă de 45 m, în timp ce faţada atinge 51 m.

Basilica di San Petronio

Basilica di San Petronio

Timpul alocat explorării Bolognei s-a scurt astfel că pornesc pe via Rizzoli şi, aruncând o ultimă privire spre Le due Torri, îmi propun să revin cât mai curând aici deoarece mai sunt extrem de multe locuri de văzut în acest frumos oraş.

Cartea de la San Michele

Titlu: Cartea de la San Michele
Autor: Axel Munthe
Traducere: Maria Nicolae-Dumitrescu
Editura: Orizonturi
Anul apariţiei: 2012
Nr. de pagini: 496

Când am văzut pentru prima dată Cartea de la San Michele la chioşc nu ştiam nimic despre ea. După o vreme, am citit un articol despre insula Capri în care se vorbea despre această carte şi despre autorul ei, doctorul Axel Munthe. M-am hotărât într-o clipă: "Trebuie să o am!"... cartea, nu insula!

Este o carte scrisă într-o manieră mai deosebită, întâmplările din viaţa autorului sunt învăluite de o mantie de dramatism şi totuşi sunt redate într-o notă uşor comică. Axel Munthe se deosebeşte total de confraţii lui medici, prin gândire, stil de viaţă, aspiraţii... Are anumite viziuni care îl ghidează în acţiunile sale, încearcă să înţelegă ce se întâmplă în jurul său, astfel că stă de vorbă cu fiinţe fantastice, îngeri şi cu Moartea pe care efectiv o personifică pentru a o putea înţelege. Recunoaşte că talentul său de medic nu i se datorează, ci este un dar pe care l-a primit.

Iubeşte animalele, iar animalele îl iubesc pe el. Iubeşte insula Capri şi, în special, Vila San Michele pe care o restaurează în ciuda greutăţilor pe care le întâmpină.

"Să trăieşti într-un loc ca acesta, să mori într-un asemenea loc, dacă moartea ar putea învinge vreodată nemuritoarea bucurie a unei astfel de vieţi!"

''În mod uimitor, eu aveam noroc, straniu noroc, în tot ce atingeau mâinile mele, cu fiecare pacient pe care îl vedeam. Nu eram un doctor bun, studiile mele fuseseră prea grăbite, practica în spital prea scurtă, dar nu exista nici cea mai mică îndoială că eram un doctor de succes. Care este secretul succesului? Să inspiri încredere. Ce este încrederea? De unde vine, din cap, sau din inimă? Derivă dintr-un strat superior al modului nostru de a gândi, sau este un grandios arbore al cunoaşterii binelui şi răului, cu rădăcinile adânc înfipte în cele mai mari profunzimi ale fiinţei noastre? Prin ce canale se face comunicarea cu ceilalţi? Este aceasta vizibilă în ochi, este audibilă în cuvântul rostit? Eu nu ştiu, ceea ce cunosc este doar faptul că nu poate fi dobândită din lectura cărţilor nici prin contactul cu pacienţii noştri. Este un dar magic acordat de drept la naştere unui om şi refuzat altuia. Doctorul care posedă acest dar aproape că poate învia morţii. Medicul care nu îl are va trebui să se resemneze să fie la discreţia solicitării unui coleg, pentru o consultaţie într-un caz de pojar. Descoperii curând că acest nepreţuit dar îmi fusese acordat nu datorită meritului meu. Descoperii aceasta tocmai la timp, pentru că începusem să devin orgolios şi foarte mulţumit de mine."

"Doream să duc o viaţă simplă, printre oameni simpli, lipsiţi de pretenţii. Cu aât mai bine dacă nu ştiau nici să scrie, nici să citească. Tot ce îmi trebuia mie era o cameră văruită în alb, cu un pat tare, o masă din scânduri de brad, câteva scaune şi un pian. Ciripitul păsărilor de dincolo de fereastră şi zgomotul mării din depărtare. Toate lucrurile pe care le îndrăgeam cu adevărat le puteam obţine pentru câţiva bănuţi, aş fi fost chiar fericit să fiu înconjurat de cele mai modeste lucruri, câtă vreme nu aş avea nimic urât în preajma mea."

 "Aşa cum îl vedeam eu, San Michele va arăta mai minunat decât oricând. Casa era mică, avea doar câteva camere, dar existau logiile, terasele şi pergolele preutindeni de jur împrejur, pentru a privi soarele, marea şi norii – sufletul are nevoie de mai mult spaţiu decât trupul."

"De ce oare tânjeam după apus şi după stele, eu, cel ce mă închinam soarelui, care mă temusem de întuneric şi de noapte încă de pe vremea când eram copil? De ce trebuia să mă ardă ochii aşa, când mă uitam în sus, la minunatul soare? De ce se mâniase pe mine, de ce îşi întorcea faţa de la mine şi mă abandona în întuneric, pe mine, cel care lucram în genunchi ca să îi construiesc lui un alt sanctuar?"

"Sunt sigur că Dumnezeu Atotputernicul iubeşte păsările, altfel El nu le-ar fi dat aceeaşi pereche de aripi pe care a dat-o îngerilor Săi."

"Noi ştim că vom muri, de fapt acesta este singurul lucru despre care ştim că ne-a fost rezervat. Toate celelalte sunt doar ghicitori, şi de cele mai multe ori răspunsul e greşit."