Insula Thassos - de la legendă... la mit

Grecia este un ținut de legendă, iar cultura, arta și urmele lăsate de istoria acestei țări sunt dovezi de netăgăduit ale poveştilor fantastice cu eroi, zei legendari, personaje mitologice, întâmplări și fapte eroice. La fel ca fiecare petic al acestei țări, insula Thassos își are și ea propria poveste.

Conform unei legende din mitologia greacă, primul locuitor și de asemenea fondatorul insulei a fost un bărbat pe nume Thassos care a dat insulei numele său. Herodot, celebrul istoric al antichității amintește și el în scrierile sale că „insula poartă acum numele fenicianului aceluia, Thassos”.

Thassos a fost fiul (sau nepotul – nu se cunoaşte cu certitudine) regelui fenician Agenor și a ajuns pe această insulă în căutarea surorii lui, frumoasa Europa, ce a fost răpită, într-o zi de primăvară, și ținută captivă de însuși marele și prea-puternicul Zeus, căruia i-a dăruit trei fii: Minos (celebrul rege al Cretei), Rhadamanthys (înţeleptul legiuitor) şi Sarpedon (întâiul rege al Lyciei).

Zeus, transformat în taur, o răpeşte pe Europa (Europa II - pictură realizată de Evert Ploeg)

Regele însă nu s-a putut împăca nicicum cu acestă pierdere și, dorind să-și aducă fiica acasă, i-a trimis pe cei patru fii ai săi în căutarea fetei. Le-a ordonat să nu se întoarcă până nu o găsesc.

Thassos și frații săi, Cadmus, Phoenix și Cilix au ponit spre cele patru zări în căutarea Europei, însă anii au trecut iar strădania lor a fost zadarnică. Phoenix, în încercarea de a-şi găsi sora a luat drumul sudului. Cilix, în schimb, a pornit în sens opus, spre nord până a dat de o zonă fertilă căreia i-a dat numele Cilicia, devenind rege. Cadmus a făcut şi el tot ce i-a stat în putinţă s-o găsească pe Europa; a căutat-o pe insule, apoi pe continent, a cerut sfatul Pythiei – preoteasa care face prezicerile în Oracolul din Delphi, toate acestea fiind în van. Într-un final a întemeiat un oraş căruia i-a dat numele Teba.

Tot hoinărind prin lume Thassos a ajuns pe o insulă și, deznădăjduit că nu-și găsește sora, s-a îndrăgostit pe loc de priveliștile pe care acest loc i le-a oferit vederii, de vegetaţia deosebită, de clima blândă și s-a hotărât să se stabilească aici, insula purtând de atunci numele său.

Dar aceasta nu este singura legendă, o alta, pornită probabil din rândul populaţiei venite din insula Paros şi stabilite în Thassos spune că Hercules a oferit insula cadou fiilor regelui Androgeus din Paros, Sthenelos și Alcaios.

Pe lângă aceste mituri, mai există și altfel de viziuni, probabil mult mai credibile, cu privire la originile locul. Unii poeți și autori din antichitate au făcut referiri la insulă numind-o „Aeria” – datorită brizei răcoroase de vară, „Chrysi” – legat de zăcămintele de aur, „Edonis” – derivat de la tribul tracic Edoni, „Aethria” – referitor la cerul senin, sau „ţărmul Demetrei” – pentru bogăția și varietatea fructelor ce se găsesc aici.

Potrivit altei versiuni, etimologia numelui Thassos este legată de cuvântul „drosos”, ce semnifică răcoros, datorită întinselor păduri ce se găseau încă din antichitate și continuă să îmbrace insula și în ziua de azi. De asemenea, mai există și alte variante în care numele insulei este asociat cu cuvinte legate de starea vremii.

Indiferent dacă le considerăm simple legende sau le atribuim şi un sâmbure de adevăr, cert este că au fost inspirate de priveliştile încântătoare pe care insula le oferă celor care o vizitează: versanţi de marmură şi piatră îmbrăcaţi în păduri răcoroase de pin întinse până la ţărmul abrupt ce coboară în marea de o culoare incredibilă albastru-verzui, plaje sălbatice, livezi întinse de măslini ce aşteaptă în fiecare toamnă să-şi scuture rodul, cupola albastră a cerului ce învăluie întreaga insulă ca un glob de sticlă.

 .

La jumătatea lui 2014

Pentru că s-au adunat prea multe, iar până la sfârşitul anului se vor mai aduna, am decis să împart bilanţul anual al călătoriilor pe semestre. Astfel că m-am apucat să analizez excursiile din prima jumătate a anului şi să întocmesc un prim bilanţ.

Se discută mult, mai ales în această perioadă, pe tema vacanţelor. Să pleci în străinătate că-i mai ieftin şi ai condiţii mai bune, să rămâi în ţară că… fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara ta! Decizii, decizii…

Se argumentează în ambele sensuri, se scriu articole, se aduc dovezi, se rostesc critici şi fiecare are dreptate în felul său. Apăi, mie una, îmi plac ambele deopotrivă, îmi place să umblu prin ţări străine, dar nu ratez nicio ocazie să cutreier şi româneşte, şi bag samă că anul ăsta am cam şi exagerat cu asta.

Să vedem...

Câte excursii de weekend 100% autohtone încap într-o jumătate de an? Păi, hai să numărăm…

1) 11 ianuarie – Unde credeţi că am fost? La schi? Nici vorbă. Am făcut o drumeţie prin împrejurimile Bocşei într-o extrem de călduroasă şi însorită zi de sâmbătă. Am colindat, ne-am cocoţat, am stat întinşi la soare, ne-am rugat la mănăstire, dar mai multe detalii despre această ieşire puteţi afla aici.

Cetatea Cuieşti

2) 1-2 februarie – De data asta chiar am fost la schi într-o excursie de două zile pe Muntele Mic. De fapt, şi în acest caz e cam mult să spun că am fost la schi că numai copilul a schiat, eu doar l-am supravegheta de la baza pârtiei. Am încercat şi eu, dar mi-am dat seama că sportul ăsta nu e pentru mine. Ei, nu le poţi face pe toate...

Vedere spre apus de pe Muntele Mic

3) 1 martie – O zi superbă de mărţişor, numai bună pentru o drumeţie la Charlottenbug, singurul sat circular din ţară, şi de aici până la Buzad şi retur. Ne-am făcut încălzirea pentru sezonul de drumeţii ce tocmai începea.

Între Charlottenburg şi Buzad

4) 8 martie – Mai are rost să spun că a fost o zi superbă de martie? A devenit deja un obicei ca zilele de drumeţie să fie însorite. De ziua femeii soarele ne-a însoţit pe Valea Radului, ieşire despre care puteţi citi aici.

Cascadă pe Valea Radului

5) 15 martie – Am fost pe tărâmul huniazilor, însă am început cu un salt mai lung în timp, tooocmai  pe vremea romanilor. La Sarmizegetusa Ulpia Traiana nu se găseşte doar un morman de pietre cum spun mulţi, e o întreagă lume ce aşteaptă să fie dezvăluită. Traseul ne-a condus apoi spre Densuş, Prislop, Hunedoara şi Deva. Despre toate astea: aici. Ah, era să uit, vremea a fost... superbă, cum altfel.

Castelul Corvinilor din Hunedoara

6) 22 martie – Am plecat spre Oraviţa şi, după o drumeţie scurtă pe Valea Călugărului până la Mănăstirea Călugăra, am simţit esenţa şi spiritul imperiului austro-ungar la Teatrul Vechi "Mihai Eminescu" din Oraviţa – o replică mai mică a celui din Viena, şi la Farmacia Knoblauch, toate acestea încununate cu o plimbare cu trenul pe cea mai veche cale ferată montană de pe teritoriul actual al României Oraviţa-Anina – Semmeringul bănăţean. La final, o scurtă vizită la fosta staţiune climaterică de la Marila. De vreme nu mai are rost să amintesc, cred că ghiciţi cum a fost!

Teatrul Vechi ``Mihai Eminescu`` din Oraviţa

7) 30 martie – Ne-am îndreptat spre Munţii Dognecei pentru a efectua un traseu de cercetare, cu trenul până la Reşiţa, cu taxiurile pănă la Lupac, iar de aici am intrat pe traseu. Nu mai ştiam unde să ne uităm, peiasjul era încântător împrejur, se vedea până departe în zare, vremea ca de obicei. La un moment dat am greşit drumul, ne-am întors şi, odată intraţi pe drumul cel bun nu ne-a fost greu să ajungem la Lacul Dognecea.

Pomi înfloriţi în Munţii Dognecei

8) 12 aprilie – Cu ocazia drumeţiei de mai sus, în timp ce trenul ne ducea spre Reşiţa am descoperit, privind pe fereastra vagonului, dealurile incredibil de verzi de la Moniom şi, nu mi-a luat mult să mă decid că vreau să le străbat. Aşa că, iată-mă aici! De data aceasta vremea n-a fost prea faină, era cam înnorat, dar bine că n-a plouat.

9) 21 aprilie – Sărbătorim Paştele şi am hotărât ca măcar acum să rămânem şi noi acasă ca tot creştinul. Am stat acasă sâmbătă, duminică ... A fost suficient. Luni ne-am urcat pe biciclete şi am făcut o ieşire la iarbă verde, aici, în apropierea oraşului, prin pădurea din Giroc şi pe malul Timişului.

 

10) 26-27 aprilie – Dacă a fost ceva ce mi-a acaparat gândurile în ultimii ani transformându-le în dorinţă pură, a fost cu siguranţă un loc vrăjit, sălbatic şi ademenitor numit Cheile Nerei. Dacă tot am ajuns aici, în sfârşit, le-am străbătut în lung şi-n lat: de la Podul Bei până la Casca Beuşniţa şi retur, de la Podul Bei, prin Tunele, până în Sasca Română unde am urcat şi până la releu să vedem zona de sus, apoi am fost la Lacul Dracului şi la Moara lui Untan şi în final am făcut o drumeţie pe Cheile Şuşarei. Am totalizat vreo 40 de km, însă au mai rămas locuri de descoperit şi într-o excursie viitoare.

Cascada Beuşniţa

11) 2-3 mai – O aventură bine condimentată la Poieni Strâmbu, în cadrul unui proiect de promovare a zonei. Am avut parte de ore lungi de mers plin ploaie, am trecut cu picioarele prin râuri reci, am vizitat o criptă, am umblat în beznă şi am dormit pe scena căminului cultural din Poieni.

Cripta din Poieni

12) 11 mai – Am fost şi cu o lună în urmă, dar atunci vremea a fost închisă, neprielnică pentru fotografii, astfel că am revenit la Moniom. De data aceasta, soarele a strălucit, dealurile şi-au etalat verdele perfect, norii pufoşi decorau cerul albastru, orizontul s-a lărgit permiţând munţilor din depărtări să ni se afişeze.

Moniom cu ale sale dealuri verzi

13) 7 iunie – După câteva weekend-uri petrecute în vesela Andaluzie, am reluat seria drumeţiilor româneşti luând cu asalt vârful Padeş, cel mai înalt din Munţii Poiana Ruscă. A fost o drumeţie de 3 ore şi ceva, de la vechea cabană Căprioru – acum aflată în paragină, am trecut pe lângă: Capul de dac, Minele romane, Arcul de triumf, Izvorul lui Băban şi microbuzul din Padeş.

Vârful Padeş

14) 14-15 iunie – Revenim la Poieni Strâmbu, să muncim, fiind implicaţi într-un proiect mai amplu, dar întreaga poveste acestor două zile o puteţi citi aici.

Cascada Şopot - Poieni Strâmbu

15) 18 iunie – Nu este weekend, e miezul săptămânii într-o zi de miercuri. Sunt în autocar împreună cu un grup de copii din clasele I-IV, mergem să vedem Cascada Bigăr şi Morile de apă de la Rudăria. Şoferul întărzie la plecare, nici nu pornim bine că numeroase stomăcele sunt golite şi multe pungi sunt umplute – activitate ce va continua pe tot parcursul drumului – microfon lipsă - de câte ori coboram din autocar îi adunam în grup să le povestesc (strig) câte ceva în gura mare – ajungem noi la Bigăr ajunge şi ploaia, care-i mult mai deasă decât şuviţele firave de apă ce formează celebra cascadă. Într-un final ploaia se opreşte, aventura continuă...

16) 28-29 iunie – În acest final de săptămână avem în program Transalpina. Din cauza noianului de ştiri care anunţă şoseaua alpină ca fiind închisă circulaţiei avem vreo 3 variante de program de rezervă. În prima seară ajungem la Rânca, asta după ce am vizitat Tg-Jiu, peştera şi mănăstirea Polovragi. Acum lumea începe să se panicheze, că dacă şoseaua e închisă mai bine să n-o străbatem, că-i prea abruptă!!! Dom`le, când te-ai înscris în excursie n-ai ştiut că-i abruptă? Şi după ce se va deschide va fi la fel, nu ţi-o nivelează nimeni! În fine, dimineaţă pornim, pe Transalpina, mai un urcuş, mai o serpentină, hăul ba pe o parte ba pe cealaltă a drumului, multe feţe vesele, fericite, printre astea şi câteva speriate, panicate. Ajungem în Pasul Urdele, majoritatea coborâm din autocar, panicaţii nu. Ne plimbăm de-a lungul şoselei, facem fotografii – în alergare, în săritură, întinşi pe burtă – urcăm spre vf. Urdele, suntem încântaţi. Ne întoarcem la autocar, aici mare scandal, cică pierdem vremea, de ce nu plecăm odată. Să plecăm unde dom`le? Suntem pe Transalpina, ăsta-i scopul şi esenţa excursiei.

Pe Transalpina

Cât a ieşit la socoteală? 16? Ei, chiar că am exagerat!... (dar nu-mi pare rău). Şi când te gândeşti că suntem doar la jumătatea anului cu numărătoarea...

Norvegia - sfârşit de poveste

Ultima zi

Ultima zi, ultima atingere, ultimul fiord. Suntem la Bruravik, în aşteptarea ferry-boat-ului care ne va purta pentru ultima dată pe undele unui fiord, Eidfjorden, braţul nordic al giganticului Hardangerfjorden, al treilea mare fiord al lumii cu cei 179 km ai săi.

Cerul este închis, tapetat cu nori negri printre care cu greu străbate lumina zilei. Apa fiordului este întunecată, de nepătruns. Munţii din jur, rigizi, inerţi, întunecaţi şi ei, completează acest tablou dramatic ce ne face să credem că ne aflăm la porţile infernului. Câteva sute de metri ne despart de celălalt mal, doar câteva minute, dar scenariul se schimbă complet. În aceste câteva zile petrecute în Norvegia ne-am obişnuit deja cu schimbările extrem de rapide ale vremii, de la ploaie la soare şi viceversa, cu creşteri sau scăderi bruşte de temperatură. La o astfel de schimbare de decoruri asistăm şi acum. Norii se risipesc ca prin farmec, iar cei care rămân pe cer au culori prietenoase, verdele devine crud, iar apa îmbietoare te tentează să-i răsfiri undele cu degetele.

Hardangerfjorden face parte din legenda norvegiană, fiordul care a dat numele său muzeului naţional al instrumentelor musicale, viorii cu opt strune Hardanger, inspirându-l pe compozitorul Edvard Grieg, pe muzicianul Ole Bull şi, indirect, mişcarea naşională din secolul al XIX-lea, care a dus până la urmă la independenţa Norvegiei. Printre aceşti munţi şi fiorduri, Grieg şi Bull au călătorit pe jos şi pe cal, învăţând melodii vechi şi adâncindu-se în tradiţiile culturale seculare.

Lăsăm în urmă fiordul, luăm cu noi doar amintirile... Ne îndreptăm spre Voringfossen, o cădere de apă de 180 m, o cascadă ce-şi prăvăleşte apele din înalţimi, de-a lungul unui perete de piatră, spre o vale îngustă, unde apele se liniştesc şi curg apoi domol la vale. În apropiere se află Hotelul Fossli ce deţine pianul Zimmermann la care Edvard Grieg a compus în anul 1896 Melodiile populare norvegiene.

Final destination: Oslo. Până să ajungem acolo, mai avem de traversat un platou, fascinant prin splendoarea sa. Atracţia regiunii Hardangervidda (vidde = "platou înalt") constă în spaţiile deschise mari. Situat la o altitudine de aproape 900 m deasupra nivelului mării, în urmă cu milioane de ani acest platou nu era altceva decât fundul unei mări. Centrul platoului abundă în lacuri şi pârâuri – un adevărat paradis pentru pescari. Hardangervidda e unic prin faptul că este cel mai mare platou montan din Europa, acoperind suprafaţa de 10.000 km², din care o treime este ocupată de Hardangervidda Nasjonalpark. Flora şi fauna podişului este arctică şi foarte variată: mii de reni se plimbă liberi, aproape 120 de specii de păsări se înmulţesc prin această regiune montană şi există aproape 400 de specii diferite de plante.

La capătul platoului se află localitatea Geilo, una dintre cele mai populare staţiuni de iarnă din Norvegia, cu 18 teleferice, 34 de pârtii bine îngrijite şi 220 km de trasee pentru schi-fond. Având o mulţime de hoteluri, Geilo a devenit vestit ca un loc de petrecut vacanţa de vară şi o bază pentru explorarea regiunii cu maşina (cu toate că reţeaua de drumuri nu este foarte bogată), pe jos sau călare.

Am oprit la Geilo să luăm masa, într-un complex cu parcări mari, numeroase magazine, restaurante, baruri. Iniţial am vrut să intrăm într-o pizzerie, dar am făcut un calcul scurt: avem la dispoziţie o oră, până comandăm, până vine – cine ştie cât durează, până mâncăm ...  decât să fim nevoite să înfulecăm în grabă şi să aştepte lumea după noi, mai bine încercăm altceva. Am intrat într-un bar şi din vitrină ne făceau cu ochiul nişte sandwich-uri ce arătau tare bine. Am comandant din alea cu piep de pui, şi, să spun drept, au fost delicioase şi au fost chiar ieftine, n-am dat pe ele decât 50 de coroane, vreo 30 de lei.

Într-un târziu ajungem în capitală. Sentimente amestecate ne sfâşie pe interior. Aceste câteva zile şi-au pus definitiv amprenta pe fiinţa noastră. Suntem la câţiva paşi de final, câţiva paşi ce-i vom păşi prin Oslo.

Cu vechimea sa de un mileniu, Oslo este cea mai bătrână capitală scandinavă. În miezul unuia dintre cele mai frumoase fiorduri ale Norvegiei se găseşte oraşul înconjurat de insule şi dealuri împădurite. Încă de pe vremea vikingilor oamenii au căutat aici un loc primitor, un port sigur pentru a face comerţ, a dezvolta industria şi cultura.

Nu se cunoaşte cu certitudine semnificaţia numelui Oslo. "Os" ar putea însemna deal sau zeu, iar "lo" ar putea fi câmpie. Aşadar, Oslo ar putea fi, sau câmpia zeilor sau câmpia dintre coline. Oslo a fost fondat în jurul anului 1048 d. Hr. de către regele Harald Hardråde. A devenit capitala Norvegiei în anul 1314, în timpul domniei lui Håkon al V-lea (1299-1319), primul rege care și-a stabilit reşedinţa permanentă la Oslo, și care, de asemnea, a demarat construcția castelului Akershus.

După incendiul devastator din anul 1624, locuitorii au fost nevoiţi să se mute înspre vest iar oraşul a fost reconstitut. Pe locul în care regele Christian al IV-lea al Danemarcei a hotărât că se va înălţa noul oraş a fost ridicat în anul 1997 un ansamblu sculptural ce cuprinde o fântână arteziană şi o mână cu degetul arătător întins spre pământ. Sculptura aminteşte momentul istoric în care regele a hotărât: "Aici va creşte noul oraş", care a şi primit în acel moment numele de Christiania. Oraşul şi-a recăpătat vechiul şi totodată actualul nume abia în anul 1925.

Astăzi în Oslo trăiesc aproximativ 600.000 de locuitori, fiind cel mai important centru economic, politic şi cultural al ţării. Vorbind despre cultură, primul obiectiv pe care l-am vizitat la sosirea în capitală a fost clădirea Operei. Noua clădire a Operei din Oslo a fost inaugurată în anul 2008 şi a devenit, în foarte scurt timp, una dintre principalele atracţii turistice ale capitalei norvegiene atât datorită spectacole de operă şi balet cât şi arhitecturii absolut spectaculoase şi originale. Arhitectura este extrem de modernă, vizitatorii se pot urca practic pe o platformă până pe acoperiş. Privind în jos, clădirea este asemănată fie cu un iceberg, fie cu un vapor, căci iese practic din apele fiordului Oslo. Deşi sunt mai conservatoare în ceea ce priveşte locurile de desfăşurare ale spectacolelor de operă şi prefer clădiri vechi, tradiţionale, trebuie să recunosc că această clădire a Operei din Oslo nu-mi displace.

Am pornit apoi într-un tur pietonal ce a cuprins câteva dintre principalele obiective turistice ale oraşului: Nationaltheatret (Teatrul Naţional), Stortinget (Parlamentul) şi vechea universitate. Studenterlunden, micul parc din jurul edificiului, găzduieşte cea mai importantă clădire a universităţii, Aula, care este decorată cu fresce de Edvard Munch.

Centrul oraşului este destul de mare dar şi destul de compact astfel încât să poată fi străbătut pe jos. Axa principală este strada  Karl Johans, proiectată iniţial în 1826, ea a fost lărgită cu vreo 30 de ani mai târziu devenind un Champs-Élysées norvegian. Capătul său vestic se transformă treptat într-un bulevard larg, ce duce până la uşile Det Kongelige Slottet (Palatul Regal).

Am aruncat o privire spre reşedinţa regală, apoi ne-am îndreptat spre Rådhuset (Primăria). Dominată de două turnuri pătrate, este un folositor punct de referinţă. A fost inaugurată în anul 1950, oraşul sărbătorind astfel împlinirea vârstei de nouă sute de ani. Curtea este împodobită cu figuri fantastice din mitologia norvegiană. Ceasul astronomic şi fântâna lebădă a lui Dyre Vaas sunt elementele de decor ce cu siguranţă ies în evidenţă. Mozaicurile din interiorul holului principal sunt bazate pe teme mai moderne. Ceasul de pe partea sudică are diametrul de 8 metri, fiind unul dintre cele mai mari din Europa.

În faţa primăriei se află portul. Lângă ţărm câteva ambarcaţiuni cu catarge răspândesc cu nostalgie parfumul vremurilor trecute. În larg o navă de croazieră şi alte nave moderne îşi trag sufletul înainte de a despica valurile în căutarea altor zări. Toate acestea sub atenta supraveghere a zidurilor îmbătrânite ale castelului Akershus. Construit în anul 1299, servea la apărarea oraşului de jefuitori de-a lungul perioadelor de stăpânire daneză şi suedeză.

Ziua e pe sfârşite. Înainte de amurg mai avem însă de vizitat un loc ce are o semnificaţie deosebită şi o identitate bine definită: Vigelandsparken, parcul conţinând opera de-o viaţă a faimosului sculptor norvegian Gustav Vigeland (1869-1943). El şi-a petrecut 40 de ani din viaţă pentru proiectarea parcului, lucrare finanţată din bani publici. Vigeland şi-a donat toată munca oraşului. Toate sculpturile lui sunt "piese" componente ale aceluiaşi aspect unic pe care artistul l-a imortalizat în diferite ipostaze: Ciclul vieţii.

Operele, pe care până acum le-am putut admira doar în imagini, se aflau de data aceasta în faţa mea, mă înconjurau, mă dominau, mă epuizau. Corpuri înlănţuite într-o armonie perfectă. Puteam să le mângăi cu privirea contururile, să le simt forţa.

Ridicat pe un platou, Monolitul ne-a întâmpinat cu înălţimea lui de 17 m, îmbrăcat cu 121 de  trupuri sculptate, cu vârful ţintind spre infinit, înconjurat cu 36 de grupuri de siluete din granit. O altă sculptură importantă este Livshjulet (Roata vieţii), un şir neîntrerupt de siluete umane într-un fel de dans prin aer. Urmează Fontenen (Fântâna), şase siluete bărbăteşti care sprijină o cupă uriaşă, sau chiar întreaga boltă a cerului ce cobora din înalt sub ameninţarea nopţii.

Păşim pe Vigelandsbroen, podul decorat cu 58 de statuete din bronz, reprezentând bărbaţi, femei şi copii, reprezentând continuitate, trecere, armonie, speranţă, reprezentând ... Ciclul vieţii. Cred că vizitarea acestui parc la finalul aventurii norvegiene a fost varianta perfectă. Deşi suntem la final de poveste, avem certitudinea că viaţa îşi continuă cursul, îşi continuă rotaţiile. Norvegia a fost una dintre aceste rotaţii. Urmează o ultimă noapte, sub semnul despărţirii, apoi cercul se închide.

Ziua 1: Norvegia - prima atingere
Ziua 2: Pe urmele trolilor 
Ziua 3: Norvegia - esenţă pură