Norvegia - prima atingere

Ziua 1

Acum ştiu cum arată paradisul, l-am atins, l-am simţit, ne-am contopit şi acum este parte din mine. Cum aş putea, însă, descrie acea frumuseţe sălbatică şi desăvârşită până la perfecţiune, cum aş putea descrie ceva ce nu poate fi descris în cuvinte, ceva ce trebuie privit, admirat, trăit?

Am aşteptat aproape un an de zile această întâlnire şi, dacă mă gândesc mai bine, cred că am aşteptat-o toată viaţa, în momentele de nelinişte, de căutare, când eram răvăşită, atunci când simţeam că-mi lipseşte ceva, dar nu ştiam ce anume, cred că asta căutam, ceva deosebit, ieşit din tipare, ceva sălbatic şi crud, dar suav şi blând în acelaşi timp, ceva ce mă determină să plâng de fericire.

Că Norvegia este o ţară frumoasă o ştiam demult şi cred că bănuieşte oricine, deci, ştiam de la bun început la ce să mă aştep, aşa încât nu mi-a rămas decât să trăiesc cu intensitate fiecare clipă, fiecare moment, să sorb din priviri fiecare imagine, fiecare colţişor al acestui tărâm minunat.

Am pătruns pe teritoriul Norvegiei într-o după-amiază ploioasă. Ne-am îndreptat spre Hamar, oraşul de pe malul lacului Mjøsa, cel mai mare din ţară, unde urma să ne petrecem prima noapte. Când am ajuns la Hotel Scandic ploaia se oprise, probabil ca să ne ofere ocazia să facem o scurtă plimbare până la lac, apoi pe malul acestuia, până când înserarea ne-a determinat să ne întoarcem în camere.

Lacul Mjøsa la Hamar

Ar fi trebuit să fie o noapte linişită, cu somn adânc şi odihnitor pentru că ziua următoare se anunţa a fi una plină, în care urma să traversam întreaga Norvegie, până pe coasta vestică, până la Atlantic. Însă, fericirea acestei prime întâlniri, bucuria de a fi aici, dorinţa de a trăi la maxim fiecare moment, de a nu irosi nicio secundă, toate acestea ne-au alungat somnul.

După o noapte zbuciumată, nedormită, dar pe care aş vrea s-o retrăiesc în fiecare seară, prima petrecută pe tărâm norvegian, ne-am continuat parcursul spre nord-vest, spre Atlantic. Am mers de-a lungul lacului Mjøsa, lac în jurul căruia se află unele dintre cele mai fertile pământuri din Norvegia şi, prin toată regiunea, pe dealuri sunt împrăştiate ferme înconjurate de păduri. Specific acestei ţări sunt casele din lemn, de culoare vişinie cu streaşina şi ferestrele vopsite în alb.

În Norvegia nu sunt autostrăzi (cu mici excepţii, în jurul capitalei), însă nici nu este nevoie de ele; pe o suprafaţă de 385.252 km² trăiesc doar aproximativ 5 milioane de suflete, astfel că drumurile sunt aproape pustii, poţi parcurge km după km fără să întâlneşti alt vehicul.

Vremea era închisă dar nu ploua. Prima oprire pe traseu a fost la Lillehammer, cunoscuta staţiune pentru sporturi de iarnă, gazdă a Olimpiadei de Iarnă din 1994. În anul 2016 aici se va desăşura Olimpiada de Iarnă pentru tineret. Este cel mai mare oraş aflat pe malul lacului Mjøsa, situat la capătul nordic al acestuia, acolo unde lacul se îngustează pentru a deveni râul Gudbrandsdalslågen (sau Lågen) şi traversează valea Gudbrandsdalen. Cu ocazia organizării olimpiadei au fost amenajate trasee pentru schiat cu o lungime totală de aproape 500 de km dar au fost construite şi săli şi patinoare precum cel de la Hamar, ce are o formă neobişnuită, fiind denumit Corabia Vikingilor deoarece are această formă.

Lillehammer

După ce am traversat oraşul, am urcat la Lysgårdsbakken ce oferă privirii o vedere panoramică asupra oraşului şi unde se găseşte trambulina de schi. Norvegia a fost prima ţară care a organizat competiţii de schi. Totul a început în anul 1767, atunci competitori fiind soldaţii, iar prima întrecere pentru civili s-a organizat la Tromsø, în anul 1843. În anul 1892, cea mai lungă săritură înregistrată a fost de 22 m. În zilele noastre, săriturile depăşesc şi 200 m, recordul mondial fiind de 246,5 m şi este deţinut de ... norvegianul Johan Remen Evensen. De altfel, pentru norvegieni, sportul este aproape o religie, o activitate prezentă în toate aspectele vieţii, în care este loc pentru toţi, de la campioni la sportivi de ocazie, noregienii preferând să poarte mai degrabă rucsac decât mapă.

Trambulina de la Lillehammer

La Lillehammer se găseşte cel mai mare muzeu în aer liber din Norvegia, Maihaugen, întins pe o suprafaţă de 40 de hectare, cuprinde 185 de clădiri, inclusiv o biserică din lemn şi două ferme. Muzeul reprezintă munca de o viaţă a lui Anders Sandvig, de meserie dentist. El a sosit la Lillehammer în anul 1885, suferind de tuberculoză şi aşteptându-se să mai trăiască cel mult doi ani. Nu se ştie dacă interesul faţă de muzeul pe care l-a fondat  în 1887 l-a ţinut în viaţă, dar se ştie că a mai trăit 65 de ani şi a murit în 1950. Pentru început a folosit curtea din spatele casei pentru a colecţiona mostre de cultură şi istorie norvegiană, însă când numărul acestora a crescut, iar locul a devenit neîncăpător, a primit din partea administraţiei locale un spaţiu pentru muzeu. Maihaugen dezvăluie o întreagă poveste despre viaţa locuitorilor din valea Gudbrandsdalen, începând cu perioada Evului Mediu până în zilele noastre.

Ne continuăm drumul spre ocean, cu o scurtă oprire la Dombås pentru a lua masa; nimic pretenţios, doar un şniţel cu cartofi prăjiţi pentru care am plătit vreo 15 euro, o sumă astronomică pentru noi, perfect normală pentru ei.

După ce ne-am împrietenit cu un trol, pe care în Norvegia îi găseşti la tot pasul – dar despre ei vom mai povesti, am plecat mai departe, însoţiţi de aceeaşi vreme închisă dar şi de peisajele sălbatice dar dureros de frumoase pe care le întâlneşti de-a lungul şi de-a latul întregii ţări.

Iată-ne ajunşi la Kristiansund. Încă nu plouă dar s-a mai întunecat iar culoarea plumburie a cerului nu anunţă nimic bun. Intrăm în Tunelul Atlanticului, lung de 5,7 km, construit între anii 2006-2009, ceea ce înseamnă că suntem deja pe celebrul Atlantic Ocean Road, lung de 8,3 km. Încă de la începutul secolului XX au existat propuneri pentru construirea unui astfel de drum, dar, abia prin anii '70 aceste idei au fost luate în serios. Construcţia Drumului Atlanticului a început la 1 august 1983 şi a fost dat în folosinţă la 7 iulie 1989.

Drumul Atlanticului

Ieşim din tunel şi privim cu toţii spre cer, are o culoare îngozitor de ameninţătoare, dar încă nu s-a hotărât să-şi descătuşeze torentul de ape. Totuşi, o va face, chiar în momentul în care urmează porţiunea cea mai spectaculoasă a traseului, începe o ploaie torenţială. Dacă tot vroiam eu să trăiesc la intensitate maximă această călătorie, acum am avut ocazia din plin. Ploaia şiroia pe parbriz, ştergătoarele mergeau într-una, eu, novice între-ale fotografiei cu un dslr, mă chinuiam să prind intervalul între două mişcări ale ştergătoarelor pentru a putea face poze. Pe lângă asta, din când în când, îmi ridicam ochii din aparat pentru a putea vedea măcar pentru câteva momente spectacolul ce se derula în faţa noastră cu ochii mei, nu doar prin obiectivul aparatului foto.

Podul Storseisundet de pe Drumul Atlanticului

Înaintăm pe drumul ce şerpuieşte, legând micile insuliţe între ele, având Atlanticul în dreapta şi Kvernesfjord în partea stângă. În faţă apare podul Storseisundet, cel pe care l-am văzut de nenumărate ori în fotografii, acela care, uitându-te la imagini ai impresia că se întrerupe brusc, că nu mai continuă. De fiecare dată când mă uitam la acele poze mă întrebam dacă într-adevăr aşa se vede în realitate. Acum e în faţă mea, şi, da, aşa pare, că se termină brusc, însă e doar o iluzie. După ce-l traversăm, oprim pentru a face câteva fotografii. Termometrul arată 8 grade, ploaia nu conteneşte, vântul suflă din toate direcţiile, dar, ciudat, nu sunt conştientă de toate acestea în acel moment, realizez toate acestea de-abia când totul a trecut, când suntem pe punctul de a pleca mai departe, cineva îmi întinde un şerveţel şi-mi spune: "Şterge şi tu aparatul ăla!"

Podul Storseisundet

Aceasta a fost prima zi, primul episod, din vacanţa norvegiană. Am făcut cunoştinţă cu Norvegia, am atins-o, am simţit-o, aşa cum e ea, desăvârşită în frumuseţe, superb de sălbatică, cu toane în privinţa vremii, ne-a pus la încercare pe Drumul Atlanticului, dar, se pare că am trecut examenul, fiindcă a fost singura ploaie care ne-a udat, în zilele următoare am fost scutiţi. Nu, nu s-a oprit de tot, a mai plouat din când în când, dar de fiecare dată când noi eram la adăpost.

A room with a view

În scurt timp am ajuns la Molde. Ne-am cazat la Hotel Rica unde am primit ... A room with a view. Moldefjord se arăta în toată splendoarea sa, hotelul fiind situat chiar pe malul fiordului. Dacă iniţial ne propusesem o plimbare de seară, frigul de afară şi priveliştea de la fereastra camerei ne-au determinat să ne schimbăm planurile. Ne aştepta o nouă noapte norvegiană frumoasă, urmată de zi perfectă, în căutarea trolilor.

Ziua 2: Pe urmele trolilor
Ziua 3: Norvegia - esenţă pură  
Ziua 4: Norvegia - sfârşit de poveste

The Phantom of the Opera

Încerc să scotocesc adânc pe undeva prin subconştient să găsesc momentul în care mi s-a declanşat obsesia numită Fantoma de la Operă. În urmă cu câţiva ani începeau să iasă la suprafaţă frânturi şi crâmpeie de imagini foarte vagi - probabil văzusem cu mult timp în urmă, probabil în copilărie, în timpul celor două ore de emisie ale singurului canal tv ce putea fi vizionat în România anilor `80, deci, spuneam că e posibil să fi văzut vreo variantă mai veche a filmului.

Amintirile erau însă atât de şterse, singurul lucru clar, care îmi bântuia gândurile din ce în ce mai des şi din ce în ce mai obsedant era titlul: Fantoma de la Operă. Am început să devin curioasă, doream să aflu mai multe, astfel că, am început să caut pe You Tube şi am găsit filmuleţe cu melodii din cea mai nouă variantă a filmului, cea din 2004. Muzica m-a cucerit imediat. Am descărcat filmul şi l-am urmărit. Mi-a plăcut. Apoi l-am revăzut. Mi-a plăcut şi mai mult. Şi tot aşa, am continuat să-l revăd încă o dată şi încă o dată, aproape zi de zi, şi parcă cu fiecare vizionare îmi plăcea tot mai mult. Atunci când nu mă uitam la film ascultam melodiile, la nesfârşi, până le-am învăţat aproape pe de rost.

Nu-mi mai ajungea filmul descărcat de pe net, vroiam ceva mai palpabil, vroiam dvd-ul. Am început să caut pe diverse site-uri, prin magazine; nu l-am găsit nicăieri. Ştiam că la baza filmului stătea o carte, am căutat-o şi pe aceasta peste tot, pe net, prin librării, anticariate, nici urmă. Am găsit-o până la urmă la bibliotecă. Am citit-o. Există ceva diferenţe faţă de film, dar mi-a plăcut. Totuşi, aceasta a fost singura dată când preferam filmul în detrimentul cărţii. După aceea am găsit cartea de cumpărat pe net şi ... exact, am comandat-o, apoi a apărut şi în colecţia roşie de la Adevărul şi ... guess what, am cumpărat-o.

Exact când "boala" era în stadiul ei cel mai avansat, am făcut o călătorie la Londra. Era în martie 2009, din păcate însă, pe atunci habar n-aveam că există în capitala britanică un teatru unde zi de zi au loc reprezentaţii ale spectacolului Fantoma de la Operă. Atunci eram focusată pe Covent Garden, unde mi-ar fi plăcut să văd un spectacol. Când au apărut primele zvonuri cu privire la călătoria la Londra, am căutat bilet la unul dintre spectacole; mai era disponibil un singur tichet la Lacul lebedelor, însă până m-am decis eu, biletul s-a dus, aşa că a trebuit să mă mulţumesc să văd Royal Opera House de afară.

Tot atunci, hoinărind prin Londra, am văzut afişe cu Fantoma de la Operă. Atunci s-a aprins beculeţul. La întoarcerea în ţară am început să caut pe net informaţii şi ... ce să vezi ... există un teatru al Maiestăţii sale, Regina – Her Majesty's Theatre, unde, începând din 27 septembrie 1986, au loc aproape zilnic, câteodată şi de două ori pe zi, reprezentaţii ale Fantomei de la Operă, marea majoritate ale acestora jucate cu casa închisă. Atunci mi-am promis: la următoarea vizită la Londra va trebui neapărat să văd spectacolul!

Între timp am primit şi dvd-ul. Cum în România nu era de găsit, am rugat un prieten să mi-l aducă ... de la Londra.

În toţi aceşti ani am încercat să recomand filmul, să insuflu şi altora pasiunea pentru fantomă, însă rezultatele au fost dezastruoase; n-am reuşit să conving pe nimeni, cel mult primeam un răspuns aşa cu juma' de gură: "Mda, a fost ok filmul", asta de la puţinele (cam două) persoane care s-au învrednicit să-l vadă. Bun, e clar că fiecare vede lucrurile în felul său, fiecare dintre noi avem propriile preferinţe, simpatii, plăceri, dar, chiar aşa ... Nimeni?

În primăvara lui 2013, situaţia s-a schimbat brusc. Am descoperit că şi Miky este fan The Phantom of the Opera, şi nu doar atât, locuieşte la Londra, şi mai mult, a văzut spectacolul şi ... a fost entuziasmată! Apoi, am aflat că şi Izabela iubeşte muzica nopţii.

În sfârşit, a venit şi ocazia mult aşteptată: urma ca la sfârşitul lui octombrie 2013 să petrec câteva zile la Lancaster, la invitaţia prietenei mele, Cami. Mi-am organizat astfel timpul ca la întoarcere să rămân câteva zile la Londra şi, primul gând care mi-a venit a fost: voi merge la spectacol, voi vedea Fantoma de la Operă.

Iată-mă aici, la Londra, plimbându-mă pe aleile parcului St. James. Începe să se însereze. Mai sunt aproape trei ore până la spectacol dar eu nu mai am răbdare. Paşii mă poartă, aproape involuntar, spre Her Majesty`s Theatre. Sunt în faţa teatrului. Îl privesc şi mă gândesc că milioane de persoane au intrat pe aceste uşi în cei 27 de ani de când se joacă spectacolul. Pătrund în holul micuţ, cochet, frumos amenajat. Mă îndrept spre casa de bilete. Am făcut rezervarea pe net cu ceva vreme în urmă, dar era prima dată când rezervam tichete la un spectacol aşa că nu pot sta liniştită până nu am confirmarea. Întind foaia cu rezervarea şi după câteva secunde primesc biletul, îl ţin în mână, ... wow, pe el este tipărit numele meu.

Plutesc pe străzi, până în Trafalgar Square, intru la National Gallery, admir câteva capodopere, apoi, când muzeul se închide, mai bântui puţin pe străzile Londrei şi sunt din nou la teatru. Mai sunt vreo 45 de minute până începe spectacolul dar lumea se adună deja. Holul micuţ este deja plin şi în stradă se pot vedea mici gupuri.

Intrăm şi suntem îndrumaţi spre bufet. Nu mi-e foame, nu mi-e sete, în schimb îmi cumpăr un dvd cu spectacolul aniversar de 25 de ani. Ajung în sală şi îmi ocup locul, la Grand Circle, chiar în zona centrală. Emoţii, emoţii! De câtă vreme visam la acest moment, şi acum, visul a devenit realitate. I did it!

Începe spectacolul! Cunosc fiecare melodie, fiecare sunet, fiecare replică, fiecare scenă, numai că acum nu e doar un film, totul se petrece aici, sub ochii mei. Decorul şi costumele sunt impresionante iar scenele se succed cu repeziciune, totul se transformă în doar câteva momente. Christine şi fantoma urcă pe scări, în susul scenei, ca după câteva secunde să apară într-o barcă, iar din apă ies lumânări aprinse. I'm in Heaven!

Am savurat fiecare clipă din acest spectacol fabulos. Am trăit cu emoţie fiecare secundă din cele aproximativ două ore şi jumătate cât a ţinut spectacolul. Mi-am creat nişte amintiri de neuitat şi mi-am întipărit adânc în memorie imagini pe care mi le voi aminti mereu.

Pentru că măreţia acestui fenomen nu poate fi descrisă în cuvinte - cel puţin eu nu-s în stare – îndrăznesc să vă dau un sfat: dacă ajungeţi la Londra, daţi-vă întâlnire cu fantoma. Biletul e destul de scump (eu am dat 54 de lire), dar vă garantez că merită fiecare penny.

 ...

Anul 2013 în cuvinte şi imagini

Nu ştiu dacă 2013 a fost CEL mai bun an dintre toţi cei pe care i-am avut până acum, însă, cu siguranţă a fost unul dintre cei mai buni. Am văzut locuri idilice, am cunoscut oameni frumoşi, speciali cu care am legat prietenii, am revăzut prieteni dragi. Am crescut.

2013 a debutat cu o premieră, am fost la schi pentru prima dată în viaţa mea şi, culmea, mi-a şi plăcut. Aici puteţi citi despre cele trei zile petrcute pe pârtie la Ski Vidra Transalpina.

Iubitorii de călătorii de la Ghiduri Turistice mi-au dat ocazia să îmi pot dezvălui pasiunea pentru Elveţia în cadrul primei ediţii a Poveştilor de pe Mapamond. O iniţiativă lăudabilă care dă posibilitatea celor care călătoresc să împărtăşească din experienţele lor, iar publicului să "călătorească" prin intermediul acestor poveşti.

Am avut privilegiul, în acest an, de a cunoşte un grup de oameni minunaţi şi de a mă alătura lor. Clubul Bănăţean de Turism m-a primit cu braţele deschise şi mi-a redeşteptat plăcerea hoinărelilor montane. Am început cu Munţii Ţarcu, am continuat cu Muntele Mic, apoi am fost invitată să iau parte la realizarea unor frumoase proiecte de scoatere la lumină a unor zone insuficient cunoscute şi exploatate şi de a le reintroduce în circuitul turistic. Astfel, am petrecut trei weekend-uri la Poieni Strâmbu, am colindat pe cărări de munte, am admirat peisaje încântătoare, m-am încărcat cu linişte şi am descoperit un colţ uitat de lume, satul Bătrâna.

Cel mai aşteptat eveniment al anului 2013 a fost cu certitudine vacanţa petrecută în Scandinavia, într-un circuit de 16 zile, trăite la intensitate maximă. A fost o experienţă inedită, am văzut locuri unice şi am petrecut momente ce vor rămâne adânc întipărire în amintiri şi în suflet. Am rămas profund marcată de această vacanţă încât nici până acum nu am fost în stare să scriu despre ea, dar îmi fac o promisiune pentru 2014 că mă voi strădui să-mi limpezesc gândurile şi sentimentele şi să pun "pe foaie" experienţa scandinavă.

Ultima ieşire a anului a fost pe tărâm britanic unde m-am reîntâlnit cu prietena mea dragă, Cami. Cu ea am făcut o scurtă incursiune în Scoţia, la Glasgow şi am descoperit la pas Lancaster, un oraş poate mai puţin cunoscut dar bogat în obiective turistice. Ultimele zile ale acestei vacanţe le-am petrecut la Londra unde câteva dintre dorinţele aflate într-un wish-list imaginar au devenit realitate: să admir Londra de sus, să vizitez Stonehenge şi Bath, şi să savurez spectacolul meu preferat – Fantoma de la Operă.

Cel mai frumos cadou de Sărbători mi l-au făcut cei de la Asociaţia LookInside, cei care mi-au dat posibilitatea să fiu ajutorul lui Moş Crăciun şi să pot îndeplini visele a doi copilaşi oferindu-le darurile pe care şi le doreau.

În anul ce tocmai trece am avut parte de o schimbare majoră şi din punctul de vedere al dezvoltării interioare, am reuşit să îmi găsesc un oarecare echilibru interior, pe care îl căutam de ceva vreme. Am realizat că drumul pe care merg este cel bun, acum am această certitudine, a dispărut teama care mă făcea să mă uit în spate sau în alte părţi şi să mă intreb: "Oare acesta este drumul meu?" Acuma ştiu că acesta este şi merg pe el cu paşi siguri chiar dacă drumul este lung şi sunt conştientă că mai am multe de învăţat şi multe obstacole de trecut, faptul de a ştii că merg în direcţia bună va face ca parcursul să fie mult mai uşor. Un uriaş Mulţumesc Asociaţiei Noua Acropolă care a avut o contribuţie importantă în acest sens.

Totuşi simt că am primit mai mult decât aş fi meritat, adică efortul depus de mine a avut un efect amplificat, ceea ce mă face să cred că într-adevăr acolo sus cineva mă iubeşte şi voi considera acest aspect ca pe un impuls; sunt hotărâtă ca anul viitor să dau mai mult din vâsle şi să nu mă las, doar aşa, dusă de ape şi admirând minunile din jur ce mi se oferă privirii.

Pentru anul 2014 îmi doresc să merg mai departe pe drumul cel bun, să mă menţin în echilibru, să continuu cresc. Dintre certitudinile anului viitor: implicarea într-un nou proiect iniţiat de Clubul Bănăţean de Turism, un circuit de 17 zile în Spania şi un sejur de 10 zile împreună cu puiul meu în Thassos. În rest, sunt deschisă la noi provocări.

Pentru a condimenta acest bilanţ, am ales să ilustrez anul 2013 prin intermediul a 12 imagini, câte una pentru fiecare ţară vizitată...

Ungaria

 

Polonia

Suedia

Norvegia

Danemarca

Germania

Cehia

Italia

Austria

România

Scoţia

Anglia

.