Norvegia - esenţă pură

Ziua 3

Te-ai gândit vreodată cum e să ajungi seara la hotel după o zi plină, să faci un duş, să te arunci în pat şi să dormi neîntors până dimineaţa, iar la trezire să descoperi că, la doar câţiva metri, se află un colţ de rai?

Ei, nu-i chiar aşa de rău, deoarece, dacă descopeream seara acel loc, sigur nu mai dormeam neîntorşi, şi chiar aveam nevoie de un somn bun după atâtea nopţi dormite parţial. Astfel că, iată-ne dimineaţa, odihniţi, mergem să luăm micul dejun şi de-abia atunci ne aruncăm ochii pe ferestrele sălii de mese.

Norvegia este o ţară ce-şi etalează frumuseţea sălbatică la orice pas, nu e pudică, se lasă dezbrăcată şi admirată, nu trebuie să o cauţi, te găseşte ea pe tine şi ţi se oferă în întregime. De aceea, nu surprinde pe nimeni faptul că am găsit, în spatele unui oarecare hotel, unul dintre locurile care mi s-au lipit de suflet atât de tare încât îl voi purta cu mine pentru multă vreme.

Ne aflăm la Lærdal, la capătul uneia dintre ramificaţiile giganticului Sognefjord. Ultimii aburi ai dimineţii se ridică în văzduh lăsând loc unei zile minunate. Iarba verde şi moale se mulează în forma paşilor noştri tăcuţi. Pajiştea este presarată cu aranjamente florale, coapaci şi bănci care te îmbie să te aşezi şi să te bucuri în linişte de dărnicia naturii. Apele fiordului, încreţite de o uşoară briză, se întind de la picioarele noastre până la peretele de stâncă ce serveşte drept fundal acestui tablou picat de o mână măiastră.

Ne despărţim cu greu de acest loc, însă nu trebuie să ne luăm adio şi de la Sognefjord deoarece ne îndreptăm spre o altă ramificaţie a acestuia, ne îndreptăm spre micuţa localitate Flåm, un important punct turistic al Norvegiei.

Pentru început vom străbate cel mai lung tunel rutier din lume ce măsoară 24,5 km. A fost construit între anii 1995 – 2000, iar deplasarea prin tunel nu este nicidecum monotonă, acesta fiind împărţit în patru secţiuni delimitate de trei spaţii largi iluminate în albastru, dând impresia unei bolte, iar luminile galbene de la bază sugerează un răsărit de soare. Într-unul din aceste spaţii se găseşte chiar şi un sens giratoriu.

Flåm, o aşezare micuţă desprinsă parcă din poveştile cu spiriduşi, situată într-un defileu, pierdută printre stânci şi ape, câteva clădiri aşezate pe un covor verde norvegian despicat de râul Flåm, între pereţi de stâncă, pe malul fiordului. Este punctul de plecare pentru o gamă largă de activităţi: drumeţii, excursii, ture cicliste, caiac-canoe, se poate vizita Muzeul feroviar sau se poate opta pentru un drum cu trenul pe una dintre cele mai frumoase şi sălbatice trasee din lume. Flåmsbana este o cale ferată de 10 km ce urcă până la Myrdal şi oferă privirii peisaje sălbatice, versanţi, păduri, cascade stufoase, mlaştini şi lacuri.

O altă alternativă este îmbarcarea pe un vas pentru o crozieră pe Aurlandsfjord, unul dintre ramificaţiile măreţului Sognefjord, cel mai mare şi cel mai adânc fiord al Norvegiei, cu o lungime de 204 km şi o adâncime maximă de peste 1.300 m. Aceasta a fost şi opţiunea noastră, nu înainte însă de a face o plimbare prin localitate, de a admira natura perfectă reflectată în luciul apei, căsuţele cochete şi imensa navă de croazieră ancorată la mal, şi de a vizita Muzeul Căilor Ferate.

Până acum vremea a fost prielnică, însă se simte deja în aer apropierea ploii, astfel că, imediat ce urcăm la bord ne alegem un loc în interior, la geam, renunţând la un loc pe punte. S-a dovedit a fi o alegere inspirată, deoarece ploaia norvegiană nu ne-a ocolit. La început au căzut timid câţiva stropi, care au devenit tot mai deşi pentru ca apoi ploaia să se dezlănţuie.

Printre stropii de ploaie ce s-au prelins pe geam am putut admira:

• Otternes Bygdetum, o fermă veche alcătuită din 27 de clădiri din lemn presărate la o înălţime de 110 m deasupra apei, primele două datând de la începutul secolul al XVIII-lea, dar există dovezi că acest ţinut a fost locuit încă din secolul IV. Acum aici se află un muzeu în aer liber în care vizitatorul poate descoperi metode tradiţionale de ţesut, cusut, panificaţie şi de fabricare a berii.
• Aurlandsvangen este o mică aşezare cunoscută pentru biserica de piatră Vangen Kirke a cărei piatră de temelie a fost pusă în anul 1202 şi pentru cele patru hidrocentrale care produc energie electrică ce acoperă aproximativ 40 % din necesarul de energie al capitalei Oslo.
• Undredal este un sat cu mai puţin de 100 de locuitori dar cu de patru ori mai multe capre, cunoscut pentru delicioasa brânză de capră produsă aici, pe care o pun în valoare printr-un festival anual. Tot aici se află cea mai mică biserică tradiţională din lemn (Stavkirke), din Scandinavia, construită în 1147 şi una dintre puţinele în care clopotele sunt trase de la nivelul solului.
• Stigen, o veche fermă situată la o înălţime de aproximativ 300 faţă de nivelul apei. Pentru a ajunge sus se străbate un traseu extrem de abrupt. Cu sute de ani în urmă se utiliza chiar o scară ce însă era ridicată ori de câte ori cel care colecta taxele dorea să ajungă la fermă, motiv pentru care locul a primit numele Stigen (scară).
• Beitelen este numele unui perete de stâncă vertical ce ne anunţă că ieşim din Aurlandsfjord pentru a pătrunde în Nærøyfjorden.
• Dyrdal este o aşezare străveche, principalele activităţi ale populaţiei ce trăia aici în urmă cu secole fiind: vânătoarea, pescuitul şi agricultura. Acum aceste ferme au fost transformate în case de vacanţă.
• Styvi este un oficiu poştal ce funcţionează încă din anii 1.600 fiind un punct important pe traseul poştei regale ce leagă Oslo de Bergen. Este probabil unul dintre cele mai mici oficii poştale norvegiene încă în funcţiune.
• Bakka este locul în care fiordul se îngustează având o lăţime de numai 250 m, în timp ce munţii din această zonă au în jur de 1.500 m.
• Gudvangen, capăt de linie, port comercial important pe vremea vikingilor. Aici se termină croaziera noastră şi o dată cu ea încetează şi ploaia.

Această croazieră de aproximativ o oră şi  jumătate a reprezentat chintesenţa Norvegiei, aici găseşti cele mai reprezentative elemente pentru această ţară, esenţa pură a ceea ce înseamnă Norvegia. Am alunecat uşor pe apa celui mai adânc fiord, printre pereţi abrupţi, învăluţi de norii de ceaţă nelipsţi din peisaj, am văzut sate tradiţionale, case din lemn specifice acestor locuri agăţate pe stânci înconjurate de turme de căpriţe de-un alb imaculat ce păşteau liniştite, am văzut canotori ce înfruntau valurile reci, imuni la ploaia ce cădea în rafale, şi toate acestea, ambalate în nuanţe de verde, de la cea mai crudă culoare a ierbii, trecând prin smaraldul apelor, până la verdele întunecat al pădurilor.

Am revenit cu picioarele pe pământ, suntem din nou pe şosea şi ne îndreptăm spre ultima destinaţie a zilei: Bergen, fondat în anul 1070 de către regele Olaf Kyrre, al doilea oraş ca mărime al Norvegiei, fostă capitală a ţării până în anul 1299. Pentru că este punctul de plecare al multor tururi şi croaziere, Bergen este supranumit şi "poarta spre fiorduri".  Se spune că ploaia vizitează oraşul 300 de zile pe an şi trebuie să fii tare norocos să nimereşti aici într-o zi în care nu plouă. Ei bine, noi am fost printre cei norocoşi!

Ca în toate oraşele construite în mare parte din lemn, focul a devastat oraşul de multe ori. Ca urmare, cele mai vechi clădiri sunt construite din piatră, iar în urma incendiului din 1916 străzile au devenit mai largi fiind proiectate astfel încât să poată izola un incendiu. Spre două astfel de clădiri din piatră ne-am îndreptat imediat ce am ajuns pătruns în oraş:

• Håkonshallen, cea mai mare clădire medievală din Norvegia, construită între anii 1247 şi 1261 de regele Håkon Håkonsson şi folosită pentru nunta regelui Magnus Legiuitorul, fiul lui Håkon.
• Rosenkrantztårnet, un turn realizat de guvernatorul danez din Bergenhus, Erik Rosenkrantz, pentru a supraveghea marea.

Atât Håkonshallen cât şi Rosenkrantztårnet au fost afectate puternic în 1944 de explozia unei nave daneze ce transporta muniţie, dar au fost reconstituite cât mai aproape de original. Håkonshallen este azi o minunată sală de concerte şi Rosenkrantztårnet este un muzeu cu expoziţii permanente şi deosebite.

Bryggen, cel mai frumos şi cel mai reprezentativ loc din oraş ne atrage ca un magnet, astfel că ne îndreptăm spre casele hanseaticilor aliniate pe cheiul Bryggen. Toate casele şi depozitele au fost construite după incendiul din 1702, care a distrus mai multe clădiri, şi se află pe lista UNESCO.

Negustorii aveau biroul de contabilitate la etajul întâi al caselor. Camera mică le permitea să supravegheze depozitul de băuturi alcoolice din apropiere. Camera vecină servea ca sufragerie pentru negustori şi ucenici. La etajul superior erau paturile mici şi suprapuse ale ucenicilor. Acum aceste case găzduiesc magazine de suvenire a căror intrare este străjuită de trolii omniprezenţi, restaurane şi baruri.

Pătrundem pe o poartă şi ne aflăm pe strada Iacob, cea mai veche stradă o oraşului, un labirint de drumuri înguste. Casele sunt din lemn, iar sub paşii noştri stingheri pardoseala străzii răspândeşte aroma lemnului vechi de secole.

E timpul să aruncăm o privire de sus asupra acestui loc. Luăm funicularul din centru şi urcăm în opt minute până la Fløyen, la 320 m altitudine, pentru o minunată panoramă asupra oraşului şi a celor şapte dealuri pe care s-a dezvoltat acesta. Cel mai înalt dintre ele este Ulriken (aproximativ 600 m înăţime) unde se poate ajunge cu telecabina.

Ne întoarcem la nivelul mării pentru a vizita inima Bergen-ului, Torget - piaţa de peşte, un adevărat muzeu în care găseşti nenumărate specii de vietăţi marine de diferite mărimi, de la cele mai cunoscute până la cele mai ... ciudate. În fiecare zi a săptămânii, dimineaţa, din Torget se cumpără peşte, fructe şi flori. Clienţii discută cu pescarii despre prada zilei şi la toate tarabele  se poate găsi gravalaks (somon afumat) sau alte delicii. Oamenii zăbovesc pentru a asista la târguri sau a privi pe furiş în bărcile legate de debarcader după o noapte de pescuit.

Facem o ultimă plimbare pe chei, aruncăm o ultimă privire spre casele hanseaticilor, spre piaţa de peşte, spre nenumăratele vase de diferite mărimi ancorate la mal, spre apa fiordului – martora tăcută a secole întregi de istorie zbuciumată şi de schimbări.

Ne îndreptăm spre hotel pentru încă o noapte de pasiune pe tărâm norvegian, în aşteptarea zilei ce avea să fie şi ultima petrecută în această ţară atât de sălbatică, atât de naturală, atât de verde.

Ziua 1: Norvegia - prima atingere 
Ziua 2: Pe urmele trolilor
Ziua 4: Norvegia - sfârşit de poveste 

Locuri propice pentru îndrăgosteală II

Ziua îndrăgostiţilor sau Sf. Valentin este o sărbătoare pe cât de frumoasă pe atât de controversată, mai ales în ultima vreme când din ce în ce mai multă lume adoptă atitudinea lui Gică Contra, fiind împotriva tuturor manifestărilor ce au origini dincolo de graniţele ţării, în special dincolo de ocean, şi se plâng de faptul că sărbătorile şi tradiţiile neaoşe sunt marginalizate fără însă a lua atitudine în a le încuraja, reactiva sau promova.

Fiecare sărbătoreşte cum crede de cuviinţă, se împart inimioare, pluşuri, flori, dulcegării, se spun vorbe drăgăstoase. În cazul meu, cel mai potrivit mod de a sărbători această zi este să vorbesc despre câteva locuri romantice pe care le-am vizitat în timpul călătoriilor mele. Anul trecut am scris pe blog primul articol pe acestă temă, vorbind despre: Bruges, Strasbourg, Lucerna, Chamonix-Mont-Blanc, Fontainebleau şi Salzburg. Pentru că de atunci am mai avut privilegiul să vizitez alte locuri care au săpat urme adânci în sufletul meu, am considerat oportun să păstrez această "tradiţie", de a scrie în fiecare an, în luna februarie un astfel de articol.

Nu voi vorbi despre destinaţiile consacrate ca Paris, Veneţia sau Praga, oraşe pe care le-am vizitat şi mi-s tare dragi, dar care sunt ultra-mediatizate şi bine-cunoscute ca oraşe ale îndrăgostiţilor. Doresc să scot la iveală aşezări şi locuri romantice mai puţin vizitate, mai mult sau mai puţin cunoscute, care pe mine însă m-au răscolit profund.

Există multe astfel de locuri în lumea largă şi mi-ar plăcea să vorbesc despre vreo insulă cu palmieri, nisip alb şi fin şi apă incredibil de albastră, undeva prin Caraibe, dar, până ajung acolo, voi vorbi despre altele, pe care am avut bucuria să le văd cu ochii mei şi să le simt pe propria-mi piele.

Drumul Trolilor

Norvegia - ţara care mi-a furat inima şi nopţile, mi-a invadat visele şi mi-a tulburat liniştea – are nenumărate locuri unice, neasemuit de pitoreşti, privelişti în faţa cărora rămâi dezarmat şi neputincios. Unul dintre acestea este fără îndoială Drumul Trolilor. Nici nu puteam porni în această călătorie prin locuri romantice dintr-un loc mai potrivit. Această bucăţică de paradis este decorul perfect pentru o frumoasă poveste de dragoste.  O vale îmbrăcată în mătase verde, destul de largă cât să ţină la distanţă pereţii de stâncă ce o înconjoară, o scară ce urcă spre cer şi balcoane de unde, mână în mână cu cel drag, poţi admira toată această splendoare. Toate acestea, dacă ai noroc de vreme bună, sub imensa cupola albastră a cerului.

Bath

Nu se poate să spui Bath fără să-ţi zboare imediat gândul la Jane Austen şi romanele ei. O vizită aici este echivalentă cu o întoarcere în timp, cu o incursiune în plin secol XIX. În acest loc încă se păstrează atmosfera din urmă cu două sute de ani, când aristocraţia britanică venea aici să-şi petreacă vacanţele. Clădirile bine conservate îţi dau impresia că întrând pe uşă vei găsi personajele din romanele lui Jane Austen pregătindu-se să iasă la o plimbare cu caleaşca, să participe la un bal sau să meargă în vizită. Se pot face lungi plimbări romantice pe întinsa pajişte verde aflată în faţa celei mai cunoscute clădiri – Royal Crescent, pe malul râului Avon sau pe aleile din parcurile care se găsesc din abundenţă: Royal Victoria Park, Henrietta Gardens, Green Park, Parade Gardens şi mai ales Alexandra Park care se află pe o colină şi are nişte băncuţe strategic amplasate, cu vedere spre minunăţia numită Bath.

Palatul Sanssouci

Aici este locul ideal pentru a petrece o vacanţă romantică. În momentul în care ai pătruns pe acest domeniu, după cum îi spune şi numele, sans souci – fără griji, frământările nu-şi mai au locul. Felul în care a fost conceput şi construit acest complex îndeamnă la romantism. Palatul roccoco, micuţ şi cochet, ornat pe exterior cu cariatide are un aspect intim. În faţa lui se află terasele în trepte, îmbrăcate cu viţă de vie şi smochini, ce coboară spre fântâna împrejmuită cu statui din marmură albă. Parcul ce înconjoară palatul este imens şi cu fiecare pas pe care îl faci aspectul i se modifică, fiecare loc este amenajat diferit şi descoperi o diversitate de alte locuri drăguţe, alte clădiri, palate, fântâni, statui, alei, flori şi plante luxuriante.

Flåm

Ne întoarcem în Norvegia, de data acesta la Flåm, o localitate micuţă cu doar 500 de locuitori dar situată într-o zonă de un pitoresc aparte, la capătul sudic al lui Aurlandsfjord, unul dintre ramificaţiile măreţului Sognefjord, cel mai mare şi cel mai adânc fiord al Norvegiei. Flåm este punctul de pornire pentru o gamă largă de activităţi, se pot face plimbări şi drumeţii, de asemenea, există trasee pentru biciclete. Flåmsbana este o cale ferată ce oferă privirii peisaje sălbatice, versanţi, păduri, cascade stufoase, mlaştini şi lacuri, acest traseu fiind considerat unul dintre cele mai frumose din lume. O altă alternativă este o croazieră de circa o oră şi jumătatea până la Gudvangen, pentru că o croazieră pe un fiord este o activitate de neratat când eşti în Norvegia.

Dresda

Cred că Dresda este oraşul german cel mai aproape de sufletul meu. Era ceva ce mă atrăgea acolo chiar înainte să-l vizitez, mă gândeam la el, îl studiam, încercam să mi-l imaginez şi eram convinsă că îmi va plăcea. Când am ajuns acolo am trăit o senzaţie profundă de fericire, de mulţumire. Este un oraş pe care nu doar l-am vizitat ci l-am simţit, l-am trăit şi mi l-am întipărit adânc în inimă. Dresda este un tablou în care o mână iscusită a pictat clădiri ce par din afara timpului, cu forme atât de diferite dar care se asortează de minune, terase ornate cu flori, străzi pavate pe care trec caleşti, numai bune pentru o plimbare în doi.

Poieni Strâmbu

Nu vă lăsaţi induşi în eroare de numele care, e adevărat, nu e prea romantic, dar locul, ei bine, pe mine m-a cucerit. De trei ori am fost aici anul trecut şi cu siguranţă pe viitor voi reveni de câte ori voi avea posibilitatea. Este locul în care te poţi rupe de lume, la propriu. Nu ai semnal gsm, nu ai net, doar linişte în mijlocul naturii. Eşti înconjurat de munţi, nu prea înalţi, împăduriţi, din loc în loc întâlneşti câte o poiană ce-ţi oferă o perspectivă mai largă asupra zonei sau locuri ideale pentru popas, eşti însoţit în drumul tău de ape ce-şi susură muzica în surdină. Vântul îţi şopteşte în urechi poveşti din vremuri trecute despre personaje de la curtea împăratului Franz Josef şi despre un vechi castel ce se afla aici, ascuns în inima pădurii.

După cum cred că aţi observat, nu este un top, nu aş fi în stare să le clasific, ordinea este pur întâmplătoare. Ar mai fi şi alte locuri, dar mă rezum deocamdată la acestea. Anul viitor în februarie îmi doresc să scriu un nou articol despre locuri nu mai puţin îmbietoare pe care sper că le voi vedea anul acesta.

Voi, ce locuri drăguţe aţi văzut? Nu vă sfiiţi să lăsaţi recomandările voastre la comentarii!

Drumeţie în Munţii Dognecei

Începând din acest an, Clubul Bănăţean de Turism în colaborare cu Agenţia de turism Ultramarin din Timişoara propun un proiect interesant ce acoperă toate weekendurile anului şi include excursii şi drumeţii în multe zone ale României. Astfel, prin intermediul acestui program, intitulat cum nu se putea mai sugestiv - Iubeşte România ta, suntem invitaţi să descoperim sau să redescoperim privelişti idilice, peisaje mirifice, locuri istorice, culturale şi spirituale, oraşe şi sate, tradiţii, datini, obiceiuri şi oameni. Şi de ce nu, să ne facem noi prieteni.

Startul a fost dat într-o superbă zi de sâmbătă, 11 ianuarie, însorită şi călduroasă. Ne-am întâlnit dimineaţa, înainte de ora 8, în Gara de Nord din Timişoara de unde am luat trenul cu destinaţia Bocşa Montană. Aceasta era destinaţia noastră, căci trenul pleca mai departe. Pe ferestrele vagonului am privit un răsărit de soare ce ar fi meritat să fie fotografiat şi am urmărit natura ce se dezmorţea încet-încet.

După vreo două ore şi ceva de mers, am coborât în gara Bocşa Montană şi am profitat că eram încă în grup compact pentru a face o fotografie de ... grup. Trebuie să precizez că de obicei realizarea unei astfel de fotografii atrage după sine o serie de glume, care fac ca acel moment să devină tare distractiv. Acum este rândului lui Bogdan, ghidul nostru în această excursie, să ne comunice programul şi să ne facă o scurtă prezentare a zonei şi a obiectivelor pe care le vom vizita.

Acestea fiind spuse, ne îndreptăm spre Lacul Medreş ce se află la distanţă de doar vreo 15-20 de minute de mers lejer de la gară. Soarele se ridică tot mai sus, noi începem să dăm jos din haine. Ajungem la lacul lunguieţ ce stă cuminte, pitit între copacii ce-l înconjoară. Cerul albastru, senin, presărat cu câţiva norişori de puf alb se reflectă în oglinda apei. Pare un decor văratic, doar copacii dezgoliţi de frunze trădează faptul că ne găsim în miezul iernii.

Lacul e micuţ şi hotărâm să-l înconjurăm, astfel că pornim agale pe malul stâng, oprindu-ne din când în când să mai facem câte o fotografie. Am ajuns în colţul nordic şi aici malul începe să devină mai mâlos. Pe malul drept nu se poate merge, aşa că suntem nevoiţi să urcăm prin pădure. Acum fiecare alege pe unde vrea să meargă, unii se întorc pe unde au venit, alţii continuă urcarea prin pădure. În final cu toţii vom ajunge în locul din care am pornit.

Climatul este deosebit, comparându-se după unele studii, ca număr de ioni negativi, cu cel din staţiunea Băile Herculane. Respirăm adânc şi pornim pe un drum forestier bine întreţinut, ce şerpuieşte la marginea pădurii, spre următorul obiectiv turistic – Cetatea Cuieşti. Drumul este plan, nu urcă – nu coboară, astfel că, cei câţiva kilometri îi parcurgem fără să depunem mare efort şi nici n-ai cum să te rătăceşti pentru că nu trebuie să faci altceva decât să mergi pe drum, să te laşi dus ... Asta până când dai de un indicator care îţi arată că trebuie să faci dreapta spre Cetatea Cuieşti. Aici facem un scurt popas pentru a ne regrupa şi pentru a ne pregăti pentru urcuş, pentru că, greul de-abia acum urmează.

O luăm în sus pe o potecă destul de accidentată care dă într-o poiană. De aici trebuie să urcăm dealul Buza Turcului pe o pantă, nu foarte lungă, însă abrută şi netedă. Nu sunt copaci şi nici alt tip de vegetaţie mai înaltă, deci, nu ai de ce să te ţii, să te sprijini, sau să te tragi. Doar iarbă şi pământ jilav sub picioare. Fiecare urcă cum poate, unii în două picioare, alţii în patru "labe", unii mai rapid, alţii mai anevoios. Important este că am ajuns cu toţii sus, fericiţi că am reuşit să trecem această probă, care a fost cireaşa de pe tortul excursiei.

Zărim zidurile de piatră ale cetăţii, dar înainte de a ajunge la ele găsim pe jos un panou de prezentare vandalizat. Trecem neputincioşi pe lângă el şi strecurându-ne printre mărăcini şi crengi uscate, încercăm să ajungem la ruine. Din falnica Cetate Cuieşti, considerată ca fiind cea mai veche de pe teritoriul Banatului, atestată documentar la începutul secolului al IV-lea, nu a mai rămas mare lucru. Într-unul dintre ziduri se zăreşte o gaură, o fi fost o ieşire ... sau intrare. Timpul şi nepăsarea şi-au pus amprenta contribuind la degradarea cetăţii iar natura a profitat din plin împânzind totul cu arbuşti şi lăstari. Cu greu am reuşit să zărim Bocşa Vasiova, aflată în vale, printre crengile subţiri şi dese care au luat în stăpânire locul.

Cercetăm fiecare colţişor apoi ne căutăm câte un loc şi ne întindem, lăsând soarele să ne mângăie feţele. Se face linişte, fiecare îşi trăieşte în tăcere propriul moment de relaxare. E atât de plăcut. Te gândeşti, oare în urmă cu mai multe secole cum era locul acesta? Dacă zidurile ar putea vorbi... Mai multe despre istoria acestui loc, sau mai exact despre ce se crede cu privire la istoria acestui loc - fiindcă există multe incertitudini, puteţi citi aici.

Se dă deşteptarea, facem obişnuita poză de grup şi o luăm la vale, la propriu. Panta pe care am urcat-o trebuie să o şi coborâm. Dacă la urcare nimeni n-a avut timp să facă fotografii, toată lumea fiind concentrată în a-şi menţine echilibrul, acum, cei care au ajuns primii jos au scos imediat aparatele, iar cei care încă se luptă cu panta devin subiecte de interes. Distracţia e în toi, cei care nu reuşesc nicicum să coboare îşi dau drumul pe turul pantalonilor. Într-un final, suntem cu toţii la baza dealului.

Pentru că timpul ne permite – mai avem la dispoziţie peste două ore şi jumătate - decidem să vizităm Mănăstirea Sf. Ilie de la Izvor, care se află în apropierea gării Bocşa Vasiova, de unde vom lua trenul spre casă.

Intrăm cu sfială pe poarta mănăstirii şi ne îndreptăm spre curtea generoasă, o oază de linişte, pace şi spiritualitate, în care se găseşte un foişor şi biserica mănăstirii care a fost sfinţită la data de 19 iulie 1907, în ajunul praznicului Sfântului Prooroc Ilie. Ajungem la mănăstirea care prin mărimea ei domină acest spaţiu, urcând câteva trepte şi găsim o clădire extrem de bine întreţinută şi o grădină perfect aranjată. Pare nou construită deşi acest corp de clădire a fost ridicat în anul 1938 la iniţiativa Episcopiei Caransebeşului şi sub îndrumarea monahiei Alexandrina Colibaba, stareţa de atunci a mănăstirii.

Suntem indecişi, nu îndrăznim să înaintăm mai mult, nu ştim dacă vizitatorii băgăcioşi ca noi sunt bineveniţi, dar ne convingem cât de curând de ospitalitatea măicuţelor. Suntem invitaţi să urcăm la etaj unde este amenajat paraclisul. Totul este de o ordine şi de-o curăţenie desăvârşite. Covoarele întinse pe jos îţi dau impresia că tocmai au sosit de la ţesătorie, sunt impecabile. Ezităm să intrăm, să călcăm cu bocancii, dar suntem îndemnaţi să înaintăm.

Apoi suntem invitaţi să vizităm biserica. Aici, o măicuţă ne prezintă istoria mănăstirii, ne povesteşte despre cum se desfăşoară traiul celor care locuiesc în acest loc, precizând că oricine poate îmbrăţişa această viaţă monahală, singura condiţie obligatorie fiind să-şi dorească acest lucru. La Mănăstirea Sf. Ilie de la Izvor, sau Vasiova, se află în acest moment un preot şi zece măicuţe. Deocamdată nu există condiţii de cazare pentru vizitatori, însă pe viitor se are în vedere amenajarea unor astfel de spaţii. Aici puteţi citi mai multe despre mănstire.

Înainte de a ne lua rămas bun de la acest frumos şi liniştit loc, am vizitat şi izvorul aflat lângă mănăstire, izvor de la care de altfel i se trage şi numele şi despre care se spune că ar fi făcător de minuni. Aici puteţi citi mai multe despre legendele ţesute în jurul lui.

Ne îndreptăm spre gară. Am avut o zi faină; vreme incredibil de senină şi călduroasă pentru un început de ianuarie, am vizitat locuri interesante, ne-am plimbat, ne-am căţărat, ne-am făcut plinul de linişte şi spiritualitate, şi am băut apă de izvor. În aşteptarea trenului, profitând de lumina propice care ne răsfaţă mai facem o ultimă şedinţă foto chiar în gară, apoi, în ritmul roţilor de tren ne îndreptăm spre casă.

.